Sfântul Gherman din Alaska

Cuviosul Părintele nostru Gherman (Herman) din Alaska (1756 - 13 decembrie 1837) a fost un propovăduitor în ţinuturile Alaskăi din secolul al XVIII-lea. În 1970, el a devenit primul sfânt care a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă din America. În acelaşi timp a avut loc ceremonia similară, dar în altă parte, a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei. Sfântul Gherman este prăznuit de Biserică în 9 august şi în 13 decembrie.

Viaţa

Gherman din Alaska a fost un călugăr ortodox rus din Mănăstirea Valaam din Rusia care, împreună cu alţi 8 călugări, în anul 1793, a călătorit în Insulele Aleutine şi pentru a duce mesajul Evangheliei indigenilor aleutini şi eschimoşi din acele zone. Ca parte a colonizării ruse a Americii, ruşii călătoreau şi neguţătoreau în acele zone încă din 1740. El a construit o şcoală pentru aleutini şi, adesea, i-a apărat în faţa nedreptăţilor şi abuzurilor comercianţilor ruşi. Le-a devenit cunoscut sub numele de Apa, care înseamnă "bunic". El şi-a petrecut majoritatea vieţii ca singurul locuitor al Insulei Spruce, o insuliţă împădurită de lângă Insula Kodiak.

Sfantul Iacov Netsvetov

Dreptul Părintele nostru Iacob Netsvetov, Luminătorul Alaskăi, a fost un băştinaş din Insulele Aleutine care a devenit preot al Bisericii Ortodoxe şi care a continuat munca misionară a Sfântului Inochentie printre poporul său şi printre alte popoare din Alaska. Prăznuirea sa se face în 26 iulie, ziua adormirii sale în Domnul.

Viaţa laică

Părintele Iacob s-a născut în 1802 în Insula Atka, componentă a lanţului Insulelor Aleutine din Alaska. Tatăl său, Igor Vasilievici Netsvetov, era rus din Tobolsk, Rusia iar mama sa, Maria Alekscevna, era o aleută din Insula Atka. Iacob a fost cel mai mare dintre cei patru copii care au supravieţuit copilăriei. Ceilalţi erau Osip (Iosif), Elena şi Antonie. Deşi nu erau înstăriţi, Igor şi Maria au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă pentru copiii lor şi pentru a-i pregăti pentru viaţă. Osip şi Antonie au putut studia la Academia Navală din St. Petersburg şi apoi au devenit unul ofiţer naval şi celălalt constructor de nave. Elena s-a căsătorit cu un oficial respectabil din Compania ruso-americană. Iacob a ales viaţa în Biserică şi s-a înscris în Seminarul Teologic din Irkutsk.

Activitatea propovăduitoare

În 1 octombrie 1825, Iacob a fost hirotonit sub-diacon. El s-a căsătorit cu Ana Simeonovna, o rusoaică, probabil cu strămoşi creoli, iar în 1826 a absolvit seminarul cu o diplomă în istorie şi teologie. La absolvire a fost hirotonit diacon în 31 octombrie 1826 şi numit pe lângă Biserica Sfânta Treime-Sfântul Petru din Irkutsk. Doi ani mai târziu, Arhiepiscopul Mihail l-a hirotonit pe Iacob în treapta sfintei preoţii în 4 martie 1828. Arhiepiscopul Mihail îl hirotonise mai devreme pe Ivan Veniaminov (Sfântul Inochentie) în treapata preoţiei. Odată cu ridicarea la această treaptă, Părintele Iacob a început să tânjească să se reîntoarcă în Alaska natală pentru a propovădui Cuvântul Domnului.

La plecare, Arhiepiscopul Mihail i-a dat părintelui Iacob două antimisuri, unul pentru noua biserică pe care Părintele Iacob plănuia să o construiască în Atka şi celălalt pentru călătoriile misionare ale Părintelui Iacob. După o moliftă, Părintele Iacob şi trupa sa au plecat spre Alaska pe 1 mai 1828. Trupa era formată din Părintele Iacob, soţia sa Ana şi tatăl său Igor care fusese hirotonit ca citeţ pentru noua biserică din Atka. Această călătorie, care întotdeauna fusese dificilă, a durat mai mult de un an, fiind terminată în 15 iunie 1829.

Noua parohie a Părintelui Iacob a fost o adevărată provocare. "Parohia" din Atka era formată din majoritatea insulelor şi teritoriului continental care înconjura Marea Bering: Amchitka, Attu, Copper, Bering şi Insulele Kurile. Dar, el a întâmpinat provocările îmbrăcat în hainele sale preoţeşti, urmându-şi misiunea sfântă cu cmult zel. Pentru parohienii săi, dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru ei era evidentă în tot ceea ce făcea, în călătoriie sale în care îndura clima dificilă, boala, foamea şi oboseala. Pentru el, viaţa era Hristos. Fiind bilingv şi bi-cultural, Părintele Iacov a fost capabil într-un fel unic să aibă grijă de sufletele comunităţii sale.

Deoarece Biserica Sfântul Nicolae nu era gata încă, Părintele Iacob a construit un cort mare în care ţinea slujbele, iar după ce biserică a fost terminată a luat cortul cu el în călătoriile sale misionare. Până la sfârşitul anului 1829, la şase luni după sosirea la Akta, Părintele Iacov înregistra 16 botezuri, 442 de creştinări, 53 de căsătorii şi opt înmormântări.

Odată cu finalizarea bisericii din Atka, Părintele Iacov a început să se axeze pe educaţia copiilor, învăţându-i să citească şi să scrie atât alfabetul rus cât şi cel aleut unangan. Iniţial, Compania ruso-americană a sprijinit şcoala, dar în 1841 aceasta a fost reorganizată ca şcoală de parohie. Mulţi din elevii săi se vor dovedi lideri aleutini capabili. Cu toate că viaţa în nord era dificilă, Părintele Iacov a fost activ pe plan intelectual, de asemenea; pe lângă nevoile sale de trai, el era activ în adunarea şi pregătirea de specimene de peşti şi alte vieţuitoare marine pentru muzeele din Moscova şi St. Petersburg. El a corespondat cu Sfântul Inochentie pe teme de lingvistică şi traduceri. El a lucrat la un alfabet unangan-aleut potrivit şi la traduceri ale Sfintei Scripturi şi ale altor texte bisericeşti. Pe lângă laudele pe care el le primea de la Sfântul Inochentie, a a început să primească premii pentru serviciile sale. Cu timpul a fost ridicat la rangul de protopop şi a primit ordinul Sfânta Ana.

Viaţa Părintelui Iacov nu a fost lipsită de suferinţe personale. Anii 1836 şi 1837 au fost ani dificili, deoarece iubita sa soţie Ana a decedat în martie 1836, apoi a avut loc incediul casei sale în iulie 1836 şi decesul tatălui său, Igor, în 1837. A considerat mesajul acestor ghinioane ca un semn şi i-a cerut episcopului său să îi permită să se întoarcă în Irkutsk unde să intre în viaţa monahală. Un an mai târziu solicitarea sa a fost acceptată dar cu condiţia să îşi aştepte succesorul. Dar acesta nu a mai venit. Curând, Episcopul Inochentie a sosit acolo şi i-a cerut să îl însoţească într-o călătorie în Kamchatka. În timpul acestei călătorii, Episcopul Inochentie a realizat trei lucrări cu Părintele Iacov: prin puterea vindecătoare a Duhului Sfânt l-a consolat, l-a convins să renunţe la intrarea în mănăstire şi i-a arătat sfântului preot adevăratul plan al Mântuitorului pentru viaţa sa care consta în propovăduirea lui Hristos şi acelora din adâncul Alaskăi.

În 30 decembrie 1844, Sfântul Inochentie l-a numit responsabil al noii Misiuni Kvikhpak, care avea sarcina să aducă lumina lui Hristos poporului aflat de-a lungul râului Yukon. Împreună cu doi creoli, Inochentie Şaiaşnicov şi Constantin Lukin şi împreună cu nepotul său Vasile Netsvetov, Părintele Iacov şi-a stabilit reşedinţa în satul eschimoşilor yup'ik, Ikogmiute. Din misiunea cunoscută în prezent sub numele de Misiunea rusă, el a călătorit spre aşezările aflate la sute de mile de-a lungul râurilor Yukon şi Kuskokwim, vizitându-i pe locuitorii acestor aşezări. În următorii douăzeci de ani el a învăţat limbi noi, a întâlnit popoare şi culturi noi, a inventat un alt alfabet şi a construit multe biserici şi comunităţi. La invitaţia şefilor de triburi din zonă, el a călătorit până la râul Innoko, botezând sute din multe, şi adesea fost ostile, triburi. El a continuat chiar şi atunci când sănătatea sa s-a înrăutăţit.

În afară de aceasta, diavolul a început să îi aducă acuzaţi nefondate şi defăimătoare în 1863. Pentru a limpezi lucrurile, Episcopul Petru l-a chemat la el la Sitka unde a fost eliberat de toate acuzaţiile. Deoarece sănăttea sa se înrăutăţea, el a rămas în Sitka, slujind în capela Tlingit până la moartea sa în 26 iulie 1864. A adormit în Domnul la vârsta de 60 de ani.

În timpul ultimelor călătorii misionare din regiunea deltei Kuskokwim/Yukon, el a botezat 1320 de oameni şi s-a distins ca evanghelizator al popoarelor eschimoşilor yup'k şi athabascan.

Sfantul Inochentie de Alaska

Sfântul Inochentie de Alaska, pictat ţinând cartea sa "Indicarea drumului spre Împărăţia Cerească", pe care el a scris-o în Aleutine, dar care, la fel de mult, a devenit un text popular în Rusia.

Părintele nostru în rând cu sfinţii Inochentie de Alaska, Întocmai cu Apostolii şi Luminătorul Americii de Nord (1797-1879), a fost un preot ortodox rus, episcop, arhiepiscop şi Mitropolit de Moscova şi al Întregii Rusii. El este cunoscut pentru munca sa misionară, educativă şi de conducere din Alaska şi din Rusia Orientului Îndepărtat din secolul XIX. El este cunoscut pentru zelul depus dar şi pentru abilităţile sale excepţionae de profesor, lingvist şi administrator. Iniţial a fost misionar iar apoi episcop şi arhiepiscop în Alaska şi în Orientul Îndepărtat Rus. El a învăţat câteva limbi ale nativilor şi a fost autorul a multe din primele lucrări de erudiţie referitoare la nativii din Alaska şi la limbile lor, dar şi a unor dicţionare şi lucrări religioase în aceste limbaje. De asemenea, el a tradus părţi din Sfânta Scriptură în câteva din limbile nativilor din Alaska.

ViaţaSfântul Inochentie, né Ivan (John) Evseyevich Popov-Veniaminov s-a născut în 26 august 1797, în familia unui slujitor al bisericii din oraşul Anginskoye, districtul Verkholensk, provincia Irkutsk, din Russia. Tatăl său a murit când el avea şase ani.

În 1807, Ivan a fost admis la Seminarul Teologic din Irkutsk. În 1817 el s-a căsătorit iar în 18 mai 1817 a fost hirotonit diacon al Bisericii Buneivestiri din Irkutsk. Şi-a terminat studiile în 1818. A fost numit profesor la o şcoală de parohie iar în 18 mai 1821 a fost hirotonit preot în Biserica Buneivestiri.

La începutul anului 1823, Episcopul Mihail de Irkutsk a primit instrucţiuni să trimită un preot în insula Unalaska din Insulele Aleutine ale Alaskăi. Părintele Ivan Veniaminov s-a oferit voluntar să meargă, iar în 7 mai 1823, a plecat din Irkutsk, însoţit de mama sa în vârstă, de soţia sa şi de copilul lor micInochentie şi de fratele său Ştefan. După o călătorie dificilă de un an de zile, ei au ajuns în Unalaska în 29 iulie 1824.

După ce Ivan şi familia sa au construit şi s-au mutat într-o colibă de lut, el a început construcţia unei biserici pe insulă şi a început să studieze limbile şi dialectele locale. El a instruit câţiva parohieni în tehnicile de construcţie ţi împreun cu ei a început construcţia unei biserici, care a fost terminată în iulie anul viitor.

Parohia Părintelui Ivan cuprindea insula Unalaska şi insulele învecinate Fox şi Pribilof, ai căror locuitori fuseseră convertiţi la creştinism înainte de sosirea sa, dar care păstraseră multe din obiceiurile şi credinţele lor păgâne. Părintele Ioan a călătorit adesea între insule într-o canoe, luptându-se cu furtunosul Golf al Alaskăi.

Călătoriile lui în insule l-au familiarizat foarte bine pe Părintele Ivan Veniaminov cu dialectele locale. În scurt timp el a ajuns să stăpânească şase dialecte. El a născocit un alfabet cu litere chirilice pentru dialectul cel mai răspândit, numit dialectul unagan al aleuţilor, iar în 1828 a tradus Sfânta Evanghelie după Matei şi alte materiale bisericeşti în acest dialect, care au fost publicate ulterior în 1840 cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1829, el a călătorit spre casta Mării Bering a Alaskăi şi a propovăduit oamenilor de acolo.

În 1834, Părintele Ivan a fost transferat pe Insula Sitka, în oraşul Novoarkhangelsk, numit ulterior Sitka. S-a devotat poporului tlingit şi le-a studiat limba şi obiceiurile. Studiile sale acolo au fost publicate în lucrarea academică Observaţii referitoare a limbile kolushchan şi kodiak şi Alte dialecte din teritoriile ruso-americane, cu un glosar rus-kolushchan.

În 1838, Părintele Ivan a călătorit la St. Petersburg şi Moscova, Rusia şi la Kiev, Ucraina, pentru a raporta despre activităţile sale şi pentru a solicita dezvoltarea activităţilor bisericii din America rusească. În timpul acestei călătorii, el a primit vestea decesului soţiei sale. El a cerut permisiunea să se întoarcă la Sitka. În schimb, i s-a sugerat să îmbrace rasa călugărească. Părintele Ivan a refuzat prima dataă această propunere, dar în 29 noiembrie 1840, a îmbrăcat rasa monahală. El şi-a ales numele de Inochentie în onoarea Episcopului Inochentie de Irkutsk.

În 15 decembrie 1840, Ahimandritul Inochentie Veniaminov a fost hirotonit Episcop de Kamchatka şi Insulele Kurile din Russia şi Insulele Aleutine în America rusă. Îşi avea reşedinţa la Novoarkhangelsk, unde a ajuns în septembrie 1841. Şi-a petrecut următorii nouă ani în administrarea eparhiei dar şi în lungi călătorii misionare în zonele îndepărtate. În 21 aprilie 1850, Episcopul Inochentie a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1852, zona Yakut a fost alipită eparhiei Kamchatka iar în septembrie 1853, Arhiepiscopul Inochentie şi-a stabilit sediul permanent în oraşul Yakutsk. Inochentie făcea călătorii frecvente de-alungul eparhiei sale lărgite. El şi-a dedicat multă energie traducerii scripturilor şi cărţilor de slujbă în limba yakut (sakha).

În aprilie 1865, Arhiepiscopul Inochentie a fost numit memru al Sfântului Sinod Conducător al Bisericii.

În 19 noiembrie 1867, el a fost numit Mitropolit de Moscova, înlocuindu-l pe prietenul şi mentorul său Filaret, care adormise în Domnul. În această funcţie, el a supervizat revizuirea multor texte bisericeşti care conţineau erori, a strâns fonduri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale preoţilor şi a înfiinţat o casă pentru preoţii pensionaţi.

Inochentie a adormit în Domnul în 31 martie 1879. El a fost înmormântat în 5 aprilie 1879, la Mănăstirea Sfânta Treime-Sfântul Serghie.

Canonizarea

În 6 octombrie 1977, Biserica Ortodoxă Rusă, la solicitarea oficială a Bisericii Ortodoxe din America, l-a canonizat oficial pe Inochentie. Prăznuirea sa se face de două ori pe an -- în 6 octombrie şi în 31 martie.

În 1994, în timpul săpăturilor de pe lângă Biserica Sfântul Duh de la Mănăstirea Sfânta Treime-Sfântul Serghie, moaştele Sfântului Inochentie au fost descoperite, fiind acum cinstite de credincioşi atât din Rusia cât şi din America.

Sfantul Ioan Maximovici

Sfântul Părintele nostru ierarh Ioan Maximovici

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) este considerat de creştinii ortodocşi de pretutindeni ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfinţenie, el a fost în acelaşi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi "nebun întru Hristos", un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un ascet desăvârşit şi un părinte iubitor pentru orfani. Asemenea lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaş al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele şi trupurile suferinde. Străbătând prin vălul timpului şi al spaţiului, el cunoştea şi răspundea gândurilor oamenilor înainte că aceştia să şi le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Această era puterea iubirii lui Hristos-marea taină inaccesibilă înţelegerii lumeşti.

Acum în Ceruri el continuă să se roage şi să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile şi tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie 1994, în America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora.

Viaţa Sfântului Ierarh Ioan (Maximovici) de Shanghai, Europa Occidentală şi San Francisco

Arhiepiscopul Ioan s-a născut în infloritoarea regiune Harkov din sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili Maximovici, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului purtând acelaşi nume. Neamul Maximovici era renumit de secole prin evlavia şi patriotismul său.

Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii nobiliare era Sfântul Ierarh Ioan, mitropolit al Tobolsk-ului, cunoscut ca şi scriitor şi poet duhovnicesc şi luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China şi a săvârşit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaşte se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că Sfântul Ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVIII-lea, duhul acestuia a purces asupra urmaşului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav şi blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase şi adesea era adâncit în gândurile sale.. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecţiona icoane, cărţi duhovniceşti şi istorice. Îi plăcea să citească mai ales Vieţile Sfinţilor.

Tânărul Mihail, "monah din copilărie" îşi petrecea toată vara la mănăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moşiei părinţilor săi. La vârsta de 11 ani a fost trimis la şcoala militară din Poltava, iar în aceşti ani l-a întâlnit şi l-a frecventat pe episcopul Teofan al Poltavei, un vestit ascet, care a rămas pentru el un model de sfinţenie până la sfârşitul vieţii.

În 1914, Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi urmând vocatiei sale intime a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii aveau însă alte planuri pentru el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, şi, din ascultare, el a renunţat la dorinţa sa. Anii de maturitate şi sfârşitul studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluţii iudeo-bolşevice.

În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universităţii belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcţionat ca profesor şi diriginte la seminarul teologic "Sfântul Ioan Botezătorul" din Bitol (Macedonia iugoslava). În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta pe părintele Ioan la rangul de episcop, adică tot ce era mai străin năzuinţelor lui. Cineva care-l cunoştea din perioada iugoslava povesteşte cum l-a întâlnit atunci în Belgrad. Părintele Ioan i-a spus acelei persoane că se află în oraş din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, ce urma să fie făcut episcop. A doua zi după acea întâlnire, părintele Ioan i-a comunicat cunoştinţei sale că s-a creat o situaţie şi mai proastă decât crezuse el, căci chiar pe el doreau să-l înainteze la rangul de episcop. A fost hirotonit ca episcop la data de 28 mai 1934, ultima hirotonire făcută de mitropolitul Antonie Hrapovitki. A fost trimis în China în eparhia Shanghai. Aici el a organizat unele societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci şi orfani şi pentru emigranţii ruşi. De asemenea reuşeşte să aplaneze conflicte religioase şi ridică o catedrală, ce a fost mai târziu, în cursul aşa-numitei revoluţii culturale chineze, rasă de pe faţă pământului de către comuniştii chinezi.

O dată cu venirea la putere a comuniştilor în China, colonia emigrantilor ruşi din China a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. Însă pe perioada şederii sale acolo, cu rugăciunile sale şi cu ajutorul aghiazmei cu care a sfinţit colonia rusă, a făcut, ca prin mila Domnului, uraganele să ocolească insula Tubabao, cea în care locuiau refugiaţii ruşi din China. Imediat după evacuarea refugiaţilor ruşi în Europa Occidentală şi SUA, graţie tot eforturilor arhiepiscopului Ioan depuse pe lângă guvernul SUA dar mai ales rugăciunilor sale care au fost ascultate de Dumnezeu-uraganele sezoniere şi-au re-abătut furia devastatoare asupra acestei insule filipineze.

În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa , întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Occidentală, Vlădică Ioan acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, care trudea neobosit ca şi la Shanghai, ci şi populaţiei locale. Astfel, el primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Franţa şi Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el.

În America şi-a început activitatea de arhipasor în anul 1962. Vlădică Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În acelaşi an, la cererea numeroşilor credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, Vlădică a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

Comunitatea ortodoxă de aici era deosebit de scindată, iar construcţia marii catedrale ortodoxe ruse în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria Tuturor Scârbiţilor oprită. Vlădică Ioan s-a adresat credincioşilor cu rugămintea de a face donaţii pentru continuarea lucrărilor. Apelul său a trezit un entuziasm neobişnuit în rândul creştinilor ortodocşi americani. Pacea a fost restabilită şi construcţia catedralei dusă la bun sfârşit. În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi, a fost întemeiată Frăţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârşit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce-l cunoşteau în ultimii ani remarcau la Vlădică stricteţea în tot ce ţinea de Biserică şi de Tradiţie, fiind un apărător consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, deşi întreţinea relaţii cu unele Biserici de stil nou. Apoi, au remarcat şi faptul că interzicea clerului său să participe la slujbele comune "inter-creştine", din cauza canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi. Activitatea ecumenistilor creştini i se părea la fel de îndoielnică. S-a opus de asemenea ereziilor catolicismului, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a sofiologiei, de denaturare a dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria.

Ultimii trei ani ai vieţii arhiepiscopului Ioan au fost amărâţi de atacurile şi persecuţiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia şaptezeci de ani când a murit însingurat cum a şi fost mereu de când devenise arhiereu.

Sfârşitul vieţii pământeşti a Sfântului Ierarh Ioan

Truda de arhipăstor a vlădicai Ioan s-a încheiat o dată cu călătoria sa la Seattle, la sfârşitul lui iunie 1966. Cel căruia i s-a dat adesea să cunoască gândurile şi destinul oamenilor, pe care i le făcea cunoscute Pronia lui Dumnezeu, a fost înştiinţat şi de propriul sfârşit.

Astfel, în vara anului 1966, când directorul căminului de copii Casa Sfântului Tihon din Zadonsk, care era şi locuinţa vlădicăi, l-a înştiinţat că peste trei ani va avea loc congresul eparhial, sfântul ierarh Ioan i-a răspuns că atunci nu va mai fi aici (în viaţă pământească).

În luna mai a aceluiaşi an, o femeie ce-l cunoştea pe vlădică de 12 ani, a cărei mărturie-după părerea mitropolitului Filaret-"este demnă de toată încrederea" a auzit de la vlădică: "Voi muri în curând, la sfârşitul lui iunie... Nu la San Francisco, ci la Seattle..."

În fine, însuşi mitropolitul Filaret povesteşte despre neobişnuita sa despărţire de arhiepiscop, după o şedinţă a Sinodului, când acesta săvârşi rugăciunea de drum înaintea plecării lui la San Francisco. Vlădică şi-a luat rămas bun de la el într-un mod neobişnuit: în loc să ia mănunchiul de busuioc şi să se stropească cu agheasmă, aşa cum se cuvine unui arhiereu, el, plecandu-se cu smerenie, l-a rugat pe mitropolit să-l stropească, iar apoi, în locul obişnuitei sărutări reciproce a mâinilor, el i-a sărutat mâna mitropolitului, smulgându-şi-o cu hotărâre pe a sa. Acela l-a ameninţat cu degetul şi ambii zâmbiră. Atunci, mitropolitul nu a dat o importanţă deosebită acestui gest, dar când vlădică a murit, el a înţeles că aşa şi-a luat rămas bun arhiepiscopul de la el. Se mai stie, de asemeni, ca in seara din ajunul plecarii la Seattle, vladica i-a spus unui om pentru care savarsise o rugaciune: "De acum, n-ai sa te mai atingi de mana mea".

Ceea ce însuşi vlădică a prevăzut, dar pentru care nu erau deloc pregătiţi toţi cei ce-l cunoşteau, s-a petrecut în locul şi la timpul pe care el le-a prezis.. Moartea a survenit la Seattle, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădică a plecat însoţit de prietenul său apropiat, vlădică Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. Rămânând în altar în jur de încă trei ore după sfârşitul Liturghiei, vlădică a mai vizitat-o pe văduva unui protoiereu (având cu el icoana Kursk-Korennaia) şi s-a întors în apartamentul său, pregătindu-se să meargă la cimitir (era sâmbătă). Deodată, cei de jos l-au auzit căzând. Urcând în goană la etaj, însoţitorii lui de la Seattle, Î. Kalfov şi Î. Hruşciov l-au găsit zăcând în pragul chiliei. L-au aşezat în fotoliu şi, la orele 15.50 el îşi dădu sufletul Domnului, încheindu-şi calea pământească, la fel ca şi strămoşul său, episcopul Ioan de Tobolsk: în faţă icoanei făcătoare de minuni. Nu putem să nu vedem legătura directă între nevoinţa sa de o viaţă întreagă, de a se înfrâna de la dormitul în pat, şi sfârşitul în poziţie aşezată. Căci după ce a fost întins în patul aflat în cameră, vlădică şi-a primit pacea trupească-judecând după toate, pentru prima oară, din ziua în care şi-a dat făgăduinţele călugăreşti.

"DEŞI AM MURIT, SUNT VIU" - Vlădica Ioan

Imediat ce vestea morţii Vladicăi Ioan a ajuns la San Francisco, în locuinţa arhiereului adormit - Casa Sfântului Tihon din Zadonsk - i s-a slujit prima panihidă. De asemenea, în toate bisericile ortodoxe din San Francisco, în toate jurisdictiile ortodoxe s-au slujit panihide. Trupul răposatului arhipăstor a fost lăsat în Seattle în grija episcopului Nectarie.

În dimineaţa zilei de duminică 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Deşi Liturghia a fost anunţată pentru orele 7, biserica se umpluse de credincioşi până la acea oră matinală. După orele 15, sicriul cu trupul vladicăi a sosit cu un avion de pasageri la San Francisco, unde a fost întâmpinat de reprezentanţii clerului, ai obştilor de calugariţe şi ai tutror organizaţiilor ortodoxe ruseşti. La aeroport s-a slujit o scurtă litie. În faţa noii catedrale arhiepiscopale aştepta o mulţime uriaşă de oameni. Prima panihidă lângă sicriul vlădicăi a fost slujită de episcopul Nectarie, care, printr-un edict al mitropolitului Filaret, fusese atunci numit conducător interimar al eparhiei Americii de Vest. După slujbă, el i-a chemat pe toţi credincioşii să se atingă de "moaştele" episcopului şi, după declaraţiile martorilor, a fost înţeles de toată lumea ca însemnând "trupul sfântului". La sicriul arhiepiscopului veneau şi clerici de alte confesiuni şi preoţii catolici spuneau limpede:"Vrem şi noi să ne rugăm la sicriul sfântului vostru".

Luni, pe 4 iulie, în catedrala episcopală, a sosit episcopul Sava de Edmonton, care l-a numit pe vlădică "Fericitul" şi, cu mai multă îndrăzneală, "făcător de minuni al epocii sale" şi a poruncit turmei să i se roage de acum ca unui sfânt.

Miercuri (6 iulie), din mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville (statul New York) au sosit arhiepiscopii Leontie de Chile şi Averchie de Siracuza şi Troiţk, care cu trei ani în urmă şezuseră alături de vlădică în sala judecătoriei din San Francisco. Astfel, în acea zi, la sicriul arhiepiscopului Ioan au slujit ierarhii cei mai apropiaţi din diaspora rusă.

Dar deosebit de sărbătorească a fost slujba de pe 7 iulie, când la catedrala episcopală a stat intâistătătorul, mitropolitul Filaret, ca să înceapă ceremonia de priveghere cuprinzând cele şase ceasuri. Pe lângă cei 5 ierarhi au mai participat 24 de preoţi, nenumăraţi paracliseri şi 1500 de mireni, astfel încât nici cea mai mare catedrală sinodală nu a putut să-i încapă pe toţi cei veniţi să cinstească memoria întemeietorului ei. Cei ce se rugau pentru pacea sufletului vlădicăi au început acum să i se roage chiar lui. Când a început ultima sărutare a trupului, la miezul nopţii de 9 iulie, oamenii deja recunoscuseră practic sfinţenia "moaştelor" adormitului, atingând de sicriul său icoane, cruci, şi flori, arhiereii engolpioane şi chiar pe copii, dorind să-i sfinţească prin atingerea de trupul sfinţit.

Râvna credincioşilor faţă de trupul adormitului ierarh avea cel mai real temei. În ciuda căldurii de iulie din San Francisco, trupul neîmbălsămat nu arăta semne de putrezire. Începând de duminică (3 iulie), reprezentanţii biroului orăşenesc de pompe funebre măsurau zilnic temperatura trupului, la fiecare trei ore, şi nu au descoperit nici un fel de modificări. Vădita neputrezire a "moaştelor" arhipăstorului rus a produs o puternică impresie vicepreşedintelui biroului de pompe funebre.

Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită vlădicăi şi au acceptat ultima dorinţă a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale zidite de el. Deja la 5 iulie, preşedintele comitetului de supraveghetori, a acceptat rugămintea miilor de ortodocşi precum şi a avocatului O'Hara, care îl cinstea mult pe vlădică, dând permisiunea înmormântării trupului episcopului în catedrală, iar pe 11 iulie, comisia a promulgat în unanimitate o hotărâre care satisfăcea această rugăminte. Astfel,Vlădică Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco.

Pe 4 septembrie, în ziua pomenirii sfântului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, la care Vlădica Ioan avea mare evlavie, directoarea aşezământului Sfântului Tihon din Zadonsk, M. A. Sahmatova, a avut un vis. Se făcea că din catedrală spre aşezământ se îndreaptă o mare procesiune, cu steaguri bisericeşti, purtând chipul şi sicriul Vladicăi şi cântând. Când sicriul a fost adus în casă, Vlădică a ieşit din cameră lui, îmbrăcat în rasă, purtând un omofor violet şi epitrahil şi, apropiindu-se de uşile împărăteşti, a început să-i ungă pe toţi cei adunaţi cu mir sfinţit (la fel cum făcea şi în timpul vieţii). După miruire, oamenii au început să se risipească şi, după plecarea lor, s-a apropiat şi Sahmatova, iar Vlădică, miruind-o şi pe ea, i-a repetat de două ori: "SPUNEŢI LUMII CĂ DEŞI AM MURIT, SUNT VIU". Trezindu-se, ea şi-a notat cu emoţie aceste cuvinte, spuse atât de hotărât şi convingător. Ea le-a înţeles că pe o chemare a Vlădicăi ca lumea să-i ceară ajutorul şi după plecarea lui la cele veşnice.

Faptele minunate săvârşite de vlădică după moarte, pe care le cunoaştem, sunt şi mai multe decât cele din timpul vieţii. Ele s-au săvârşit şi prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, şi după ce se slujeau panihide, şi prin harul uleiului sfinţit şi a altor obiecte sfinţite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco.

Link spre site în limba engleză unde se descriu, prin intermediul credincioşilor care s-au rugat Sfântului Ioan spre izbăvirea din diferitele nevoi şi din boală, minunile săvârşite de Sfântul Ioan: [1]

Sfantul Iuvenalie din Alaska

Sfântul, slăvitul şi drept-victoriosul sfinţit mucenic Iuvenalie din Alaska, Întâiul-mucenic al Americii, a fost membru al primului grup de propovăduitori care au venit de la Mănăstirea Valaam pentru a aduce Cuvântul lui Dumnezeu locuitorilor băştinaşi ai Alaskăi. El a suferit moarte mucenicească în timp ce îi evangheliza pe eschimoşii de pe continent în 1796. Prăznuirea sa se face în 2 iulie singur, împreună cu toţi sfinţii din Alaska în 24 septembrie, iar împreună cu primii mucenici ai tărâmurilor americane în 12 decembrie.

Viaţa

El s-a născut la Ekaterinburg, Russia în 1761 cu numele de Iacob Govoucikin. La tunderea în monahism a primit numele de Iuvenalie în amintirea Sfântului Iuvenalie, Patriarh al Ierusalimului în secolul al V-lea. După tundere, a fost hirotonit, succesiv, diacon şi apoi preot, devenind ieromonah. Primii ani de călugărie i-a trăit în zona din jurul lacului Ladoga din nordul Rusiei, lângă Finlanda, la Konyavesky şi la Mănăstirea Valaam.

În 1793, la Mănăstirea Valaam a fost format un grup de opt călugări care să meargă să propovăduiască Cuvântul Domnului nativilor din Alaska. Acest grup era condus de Arhimandritul Iosif (Bolotov) şi era format din patru ieromonahi, printre care Iuvenalie şi Macarie, un ierodiacon, Steven, şi doi călugări mireni, printre care şi Herman. Destinaţia lor era aşezarea rusă din Insula Kodiak, Golful Alaska, aproape 8,000 de mile depărtare, peste toată Asia, prin Siberia şi apoi peste îngheţata Mare Bering din nordul Oceanului Pacific. Grupul a ajuns pe Insula Kodiak în 24 septembrie 1794 găsind o situaţie neaşteptată. Aşezarea era mai primitivă decât îşi închipuiau ei iar violenţa era un lucru obişnuit. Biserica promisă nu exista iar proviziile promise pentru trei ani lipseau cu desăvârşire.

preot la June 05 2010 23:09:37 · 1 Comentariu · 321 Vizualizări ·