Slujba Parastasului

Pomenirea mortilor – Parastasul.

Ce sunt pomenile şi ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (sec 4-5), şi alte scrieri vechi creştine: «Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine plăcută lui Dumnezeu». Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.

De trebuie sa stim despre ardrea trupurilor la crematoriu?

Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creştinii, credem cu tărie în veşnicia sau nemurirea sufletului şi în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse şi în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite împreună cu sufletele cu care au şi vieţuit pe pământ. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieşte Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19); este locaş al sufletului şi înfrăţit cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă. Se cuvine deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaşte, adică rămăşiţele trupeşti ale Sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce Iau bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morţi în pământ, pentru că Dumnezeu însuşi a zis lui Adam: „că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Aşa ne învaţă Sfânta Scriptură şi în alte locuri, ca de pildă: „Tot pământul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit”(Iov 34, 15). Iar ca pilda vie avem pe Mântuitorul însuşi, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătura învierü celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor răposaţi?

Ziua a treia, a noua şi a patruzecea după moarte; la trei, şase şi nouă luni şi la un an după moarte; apoi în fiecare an până la şapte ani după moarte.

De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, în cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mântuim şi în amintirea Învierü celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-Se din morţi, S-a făcut pârgă sau începătură şi chip al învierii celor adormiţi; la nouă zile, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti şi în amintirea orei a noua în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi răposaţii noştri; la patruzeci de zile (şase săptămâni), în amintirea înălţării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile după Înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalţe şi el la

cer; la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an, în cinstea şi slava Sfintei Treimi, după pilda creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii mucenicilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

Termenul de şapte ani, când se face pentru cea din urmă oară datornica pomenire anuală a răposatului, e număr sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) şi se socoteşte că atunci trupul omului e cu totul desfăcut în ţărână. De aceea, în rânduiala mănăstirilor, atunci când se împlinesc şapte ani de la îngroparea călugărilor, se face dezgroparea osemintelor şi aşezarea lor în raclă sau osuar, ori în gropniţa de obşte.

Cum se numeşte slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea repausaţilor?

În cărţile de slujbă se numeşte panihidă (pana-hidă), dar în popor poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc parivstmi a se înfăţişa înain-tea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi. Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmor-mântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfârşitul slujbei, urmate, ca si la înmor-mântare, de «Veşnica pomenire». Se săvârşeşte în biserică, după Liturghie, iar când e cu putinta, si la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat coliva, pâine şi vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.

Ce sunt «sărindarele»?

Cuvântul «sărindar», de la cuvântul grecesc sarantavfia, înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic întreg de răposaţi la 40 de Liturghii în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului.

Sărindarele se dau de obicei la sfinţirea unei biserici sau a unei fântâni, când vine preot nou în parohie. Ele se numesc de obşte, când pomenirea se face la 40 de Liturghii, una după alta, şi particulare, când pomenirea se face la 40 de Liturghii răzleţe. La sfârşitul celor 40 de Litu-rghii se face parastas şi se pomenesc răposaţii tuturor credincioşilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeşte dezlegarea sau slobozirea sărindarelor.

În unele părţi, se mai obişnuieşte a se face pomenirea neîntreruptă a răposaţilor, adică la toate Liturghiile de peste an. Pomelnicul cu numele viilor şi răposaţilor de pomenit, care se dă în acest caz, se numeşte pomelnic anual.

                                                             Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa.