parohia Invierea Domnului Casa Romana biserica ortodoxa romana Hayward

Parohia Ortodoxa Romana Invierea Domnului din nordul Californiei, slujeste comunitatea romaneasca din imrejurimile orasului Hayward, San Francisco si este situata la adresa: 26050 Kay ave Hayward CA 94545. Saptamanal membrii Parohiei Invierea Domnului primesc prin email Buletinul Parohial. In cuprins gasiti: Evanghelia saptamanala, Apostolul saptamanal,  cuvant de invatatura al parintelui, Sfaturi duhovnicesti legate de perioada calendaristica , etc. Acest Buletin poate fi copiat online sau primit prin lista de distributie a parohiei noastre. Toate anunturile ce apar la rubrica Mica Publicitate apar gratuit si in Ziarul Miorita, cu care parohia noastra are o relatie strasa de colaborare. Daca doriti sa va fiti informati saptamanal despre activitatile duhovnicesti si sociale din parohia si comunitatea romaneasca, va rugam sa trimiteti emailul dumneavoastra. Va invitam sa explorati site-ul nostru si sa ne faceti recomandarile dumneavoastra referitor la ceea ce ati dorii sa gasiti cititi si vizionati.

pr. Octavian

Mai mult...
Sfantul BotezBotezul este Taina prin care omul primeste iertare de pacatul stramosesc si de pacatele personale. Cel care este botezat este cufundat in apa de trei ori in numele Sfintei Treimi (cele trei cufundari, simbolizeaza cele trei zile petrecute de Hristos in mormant). Prin aceasta cufundare are loc moartea omului celui vechi si renasterea la o noua viata.
Botezul este conditia absolut necesara pentru primirea celorlalte Taine. Primitorii botezului sunt toti cei nebotezati, indiferent de varsta sau de sex, care doresc sa se curateasca de pacatul stramosesc si sa devina membrii ai Bisericii lui Hristos.
Ce trebuie sa indeplineasca primitorii botezului
In cazul in care se boteaza un adult, i se cere acestuia: dorinta de a primi botezul, credinta, pocainta si cunoasterea elementara a adevarurilor de credinta.

Mai mult...

Sfanta ImpartasaniePrin Taina Sfintei Impartasanii sau Cuminecături, sub chipul pâinii si al vinului, crestinul, primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor si spre viata de veci. Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă multmnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de credinciosii ei, prin episcop sau preot. Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata aceluiasi sfânt altar, împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir. Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui Iisus Hristos.

Mai mult...

Sfanta SpovedanieEste Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor. Mântuitorul Hristos a iinstituit această Taină sfintilor Săi apostoli când le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si oricâte veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI, 19). Si după Sfânta Înviere, arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis :

Mai mult...

masluTaina Maslului este lucrarea sfântă, săvârşită în numele Sfintei Treimi, de către preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii sau uşurării suferinţelor trupeşti, întărirea sufletească, iertarea păcatelor. Partea văzută consta din ungerea cu untdelemn sfinţit, după ce s-a invocat prin rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh asupra celui bolnav. Prin Taina Sfântului Maslu se dobândeşte nu numai tămăduire de bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Despre practicarea acestei sfinte Taine ne vorbeşte sfântul Iacov : "Dacă este cineva bolnav, să cheme pe preoţii Bisericii

şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va izbăvi pe cel bolnav şi Domnul îl va vindeca, iar dacă a făcut păcate îi vor fi iertate... Mare putere are rugăciunea celui fără de prihana..." (Iacov, 5, 14-16)


Mai mult...
Sfanta Cununie Cununia este Taina in care, unui barbat si unei femei ce se unesc liber in casatorie, li se da prin preot harul Sfantului Duh. Cei doi devin prin aceasta Taina un singur trup. Casatoria ca legatura pe viata intre un barbat si o femeie, se intemeiaza pe faptul ca numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa.

Savarsitorul Tainei este episcopul sau preotul. Primitorii sunt doi crestini ortodocsi de sex diferit, care nu se afla intr-un grad de rudenie apropiat. Cei care urmeaza sa se casatoreasaca trebuie sa dovedeasca preotului ca au botez valid si ca au indeplinit conditiile pe care le prevede statul pentru incheierea casatoriei civile.

In vechime, Casatoria se savarsea dupa Liturghia de duminica. La acest eveniment, participa intreaga comunitate. Astazi, cununiile sunt savarsite sambata. Practica din prezent este necanonica, pentru ca petrecerile tin pana duminica dimineata, lucru care nu mai face posibila participarea credinciosilor la Liturghia de duminica. Indicat este ca ele sa fie savarsite duminica.
Mai mult...

Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cuma a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor

Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii.


Mai mult...

Izvorul tamaduiriiSfestania este denumirea populara pentru slujba Aghiasmei mici sau Sfintirea cea mica a apei. Preotul poate savarsi aceasta slujba fie in biserica, fie in casele credinciosilor. Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant).  "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita. E de dorit ca toti cei care locuiesc in casa in care se va savarsi sfestania, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Pentru slujba sfestaniei, crestinul trebuie sa aseze o masuta orientata spre rasarit, pe care va pune: un vas cu apa curata, un pahar cu ulei curat, un betisor infasurat la unul din capete cu vata, lumanari, tamaie si busuioc. Pe aceeasi masa preotul va aseza Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si Agheasmatarul.

Mai mult...
Text Size

21 Oct, 2014

Buletinul Parohial

D. Invierii Fiului Vaduvei din Nain

Programul Slujvaduvei din Nainbelor click

clickSWF ... clickPDF

Buletinul Parohial 42/2014

Buletinele 2012 .. 2013

Filme Duhovnicesti

Viata Cuviosului Paisie Aghioritul (partea 1-2)Paisie Aghioritul

Partea I istoriseste despre copilăria sa, despre participarea sa în război, despre întreaga perioadă dinainte de intrarea sa în viata monahală, prezentând mărturii ale apropiatilor, cunoscutilor, prietenilor săi din tinerete, prezentând locurile unde a copilărit Staretul, citând din însăsi scrierile sale, si vorbind despre întâmplări absolut deosebite din perioada prezentată. Partea a II-a prezinta perioada de inceput al vietii sale monahale, incepand de la tunderea in monahism, in manastirea Esphigmenou, din Muntele Athos, continuand cu perioada de aflare a sa la mănăstirea Stomion din orasul natal Konita, și incheind cu plecarea sa în Sinai. Filmul include mărturii ale apropiatilor, prietenilor săi, ale oamenilor ce l-au cunoscut, prezentând locurile unde s-a aflat Staretul, citand din insesi scrierile sale, si vorbind despre intamplări deosebite din perioada prezentată.

Predici

Articole: Doxologia.ro

Teatru de Papusi

Va invitam sa fiti alaturi de noi in continuarea acestei traditii a parohiei noastre, care si anul acesta organizeaza un Fundraising pentru Asistenta Stomatologica a copiilor orfani din Romania.

serbare-scoala_de_duminica_orfani_din_romania

pr. Serafim Rose Din Cartea Facerii
După cronologia biblică, pământul are cam 7500 de ani vechime; dar după evolutionisti ...

Sf. serafim de Sarov` Care este scopul vietii crestine?
“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret, “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta ...

Mai mult

Sf. Ignatie Brancianinov Cand va fi a doua venire a Domnului?

„ Veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului. (Ev. Mt. 26,64)

Cuv. Paisie AghioritulDragostea de mama
Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni ...

Viata si Acatistul Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie şi Sf. Mc. Oprea;

Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie şi Sf. Mc. Oprea;Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale.

În aceste vremi de suferinţă pentru românii din vestul Carpaţilor, când credinţa lor, singurul bun ce le mai rămăsese, era primejduită, în numele ei vine Călugărul Visarion, expresie a solidarităţii ortodoxe, a colaborării întru apărare, precum şi a luptei împotriva asupririi (1).

Din actul de legitimare şi călătorie primit de la Patriarhul Bisericii sârbe, Arsenie Ioanovici Şakabent, la 13 februarie 1742, reiese că Visarion s-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama Maria, stabiliţi apoi, în Kostainiţa din Croaţia (2). Alte informaţii îl consideră originar din Bolovar, dioceza Pakraţului, unde l-a întâlnit episcopul Pavel Nenadovici ca vieţuitor într-o peşteră, săvârşitor de minuni fiind prin tăria credinţei sale. Chemat de patriarh a venit la Carlovăţ. Acolo l-a cunoscut episcopul de mai târziu, Vichentie Popovici. Din relatarea pe care a făcut-o protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833), consemnată în cronica sa (3), aflăm că avea înfăţişare de ascet, îmbrăcat foarte modest şi era în mare cinste în faţa patriarhului. Episcopul Inocenţiu Micu Klein, care 1-a întâlnit în alte împrejurări, îi face următorul portret: „Om au fost de mijloc la stat sihastru acesta, cu barbă mică, negru la faţă şi perit” (4). Preotul Atanasie Stoica din Mehadia, el însuşi între cei mulţi care-l însoţeau pe Visarion în părţile Haţegului, l-a văzut „cu o rasă cârpită, în opinci, fără de obiele, cu căciulă călugărească ploştită, cărunt şi slăbit” (5).


A fost tuns în monahism în mănăstirea Sfântul Sava de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738 (6), primind numele de Visarion. Ajunge la Athos şi înapoindu-se în Serbia în 1742 e primit în mănăstirea Pakra. Vorbea limba sârbă, probabil şi greacă. Atanasie Stoica, cel care l-a ascultat, spune că „ştia ceva româneşte, că au fost vr-un an în Ţara Românească” (7), fapt ce confirmă organizarea acţiunii sale de mai târziu şi împreună-lucrarea ortodoxă.

L-a chemat Nicolae Sarai-Tiurcia (cojocaru) şi, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Potrivit declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la mănăstirea Pakra la Carlovăţ în prima jumătate a lunii ianuarie din acelaşi an şi, după o întrevedere cu patriarhul, îşi continuă drumul, ajunge la Timişoara, trece pe la mănăstirile din Banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova (8) pe la începutul lunii martie. Protopopul Nicolae Stoica a consemnat spusele martorilor şi ale tatălui său, privind călătoria: „norod din Mehadia, Ruşava (Orşova) şi din sate a-l vedea şi a-i blagoslovi au alergat, pi la Timişoara păn la Lipova l-au petrecut ca pre un sfânt... prin Vinga la Pacraţi pustă, 3000 de ţărani cu coasăle a cosi veniţi, tot ciopoară nainte alergând, coasăle lepădând, nainte îngenunchea, să închina, îi blagoslovea, mânile îi săruta şi iar fuga cu coasăle nainte alerga, păn la Lipova” (9).

Alegerea acestui centru românesc cu străvechi tradiţii ortodoxe, cu meseriaşi vestiţi şi cu o viaţă comercială intensă, a fost bine gândită. Spre el au gravitat până târziu părţile arădene, bănăţene şi bihorene, atunci supuse presiunilor pentru uniaţie. Era deci locul cel mai potrivit vestirii cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii din Timişoara şi din Arad. Pe colina de la marginea oraşului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului” (10). Cronicarul relatează: „În Lipova mai şezând, o cruce mare de lemn or făcut-o cu el şi pe o coastă de deal săpând groapa au înfipt-o, apă de supt cruce au fântânit şi multe boale au tămăduit” (11).

De lângă cruce, ajutat adesea pentru mai buna înţelegere a cuvântului de comercianţii Dima, Gavril şi de George Nicolae, şi ei pătimitori, Visarion vorbeşte convingător mulţimii. În documentata sa istorie (12), George Bariţiu remarcă: „El însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorba multă şi a ţinea prele-geri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar spăimîntătoare... ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuiţi, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, nelegiuit; de aceştia îl doare pe el mai mult”.

Sunt puţine crucile care au adunat în jurul lor atâţia credincioşi şi au revărsat atâta tărie, atâta rezistenţă întru apărarea fiinţei neamului şi a credinţei, precum a fost modesta cruce de lemn de la Lipova. Şi tot puţine sunt cele ce au prilejuit atâtea îngrijorări unei curţi imperiale şi unei întregi orânduiri de stat. Visarion a plecat din Lipova, dar pelerinii vor continua încă mult timp să-şi găsească lângă ea liniştea şi încrederea în mai bine. Această cruce a rămas un simbol al vrerilor de dreptate şi de libertate.

Consiliul de război imperial îşi exprima, în 24 iunie 1744, îngrijorarea că pelerinajele la cruce pot provoca tulburări (13). Consiliul locotenenţial din Pojon, prin ordinul din august, păstrat în arhiva din Arad, confirmă că la crucea aşezată lângă Lipova, pentru stricarea uniaţiei în Banat, veneau mulţimi din toate părţile, că activau în acest sens călugări veniţi de peste munţi şi de aceea dispune arestarea lor. La 9 ianuarie 1745, congregaţia Zarandului îşi exprima revolta faţă de menţinerea crucii la care mergeau foarte mulţi credincioşi din regiune, iar în mai, din acelaşi an, congregaţia comitatului Arad ordonă organelor în subordine să vestească în întregul comitat aplicarea a 100 de lovituri de bici celor ce vor trece Mureşul la cruce, precum şi cazurilor de recidivă, împreună cu o amendă de 12 florini renani (14). Conducerea administrativă din Timişoara ordonă oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcţiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, spre a evita tumultul, dar să lase neatinsă crucea; raportul din 14 septembrie anunţa executarea ordinului. După doi ani de la aşezarea crucii, se raportează din Lipova că vin aici zilnic numeroşi pelerini şi că mulţimea celor din Banat, din nordul Mureşului, din Crişana, e în creştere (15). Se iau măsuri restrictive împotriva preoţilor şi sunt urmăriţi călugării, îndeosebi cei veniţi din Muntenia şi din Moldova, o repetare a obişnuitelor ordine date în acest scop.

În ziua de 29 mai 1744, administraţia militară din Timişoara ordonă aceluiaşi oficiu districtual din Lipova să aresteze pe Eremitul Visarion, iar dacă e plecat, să-l caute. Se răspunde abia în ziua de 21 iunie că la Dobra au fost arestate trei persoane din localitate, ce l-au însoţit pe Visarion, care se află de 12 săptămâni în Transilvania (16). Conducerea militară din Timişoara, după răscoala din 1737-1739, a acceptat tacit mişcarea paşnică de teamă că intervenţia ar dezlănţui o nouă ridicare a maselor, limitându-se la măsuri de prevenire a tumultului şi, ca atare, deşi foarte bine informată, emite dispoziţia după mult timp de la plecarea Călugărului Visarion. La 11 aprilie, acesta era la marginea estică a Banatului, în Capolnaş, din apropierea Făgetului.

De acolo, obercnezul (primarul şef al regiunii) Petcu, precum consemnează episcopul Inocenţiu Micu Klein, în traducerea lui Petru Maior (17), „trimisă în Dobra (orăşel la intrarea în Transilvania) la vice-ductorul Ioan Lădariu, în care se scria că după două, trei ceasuri (în aceeaşi zi) va se vină acolo un si-hastru, căruia numai sălaş să-i rânduiască, că de altele nu are lipsă, şi să spună protopopului locului (unit), ca să iasă cu litie înaintea sihastrului şi aşa să-l petreacă... Într-aceea veni sihastrul de mulţi călăreţi încungiurat şi intrând în sălaşul rânduit, mulţi din popor să adunară acolo a-i săruta picioarele şi mânile”.

La 12 aprilie, zi de Duminică, Visarion pleacă la Deva, urmat de „cetele călăreţe numeroase ale bănăţenilor şi dorobanţilor, încă şi de câţiva cavalerişti din regimentul cesaro-regesc care purta numele proprietarului său, contele Springer; iar moşii noştri ne spuneau, din câte aflară de la părinţii lor, că la trecerea lui Visarion prin acel comitat al Hunedoarei, dregătorii comitatului, fireşte mai mulţi calvini, au provocat pe oameni ca să iese cu ramuri verzi întru întâmpinarea sfântului profetului, care duce viaţă îngerească... Ajuns în Deva... află sihastrul un loc foarte acomodat spre a combate uniunea cu Roma în cuvinte cât mai tari, pe care un popă neunit le împărtăşea poporului românesc” (18).

Atanasie Stoica, aflat între cei mulţi care-l însoţeau, întregeşte descrierea prin condeiul protopopului Nicolae Stoica (19): „Acu de la Hunedoara, în ţara Haţegului intrând, oamenii la el să adună. Mai vârtos văzând că nu mâncă, nu bea decât după ameazi la chindie... îi ziseră sfântu Nichita sau Nicodim. Adunându-se întâi sute, apoi şi mii de oameni la el, cât putea, ce ştia, învăţa... Spunând în tot Ardealul că-i sfântu în Ardeal, mii de oameni şi copii îl petrecea, flămânzi cu el umbla şi ce zicea as-culta... legea pravoslavnică, dar nu a papii, să ţină, la el şi domni a-l vedea venea...”.

Din Deva se opreşte la Orăştie şi, însoţit de mulţimi, ajunge la Săliştea Sibiului, unde petrece câteva zile, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest puternic centru românesc. Contemporanii evenimentului au lăsat amintirea altui moment din această călătorie (20): „Carea auzind episcopul uniţilor Ioan (Inochentie Klein, liber baro, rumân), viind a-1 vedea cine-i şi ce vorbeşte, îl află în mijlocul mulţimii învăţând. Şi episcopu i-a zis: „Tu, ursule din munţi, ce ai căutat aicea vei afla, eu te voi învăţa! Ce turburi creştinii, turma mea?” Călugărul au zis: „Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu eşti rău lup supt pele de oaie şi mânci oile”. Şi zicându-i vlădica că-i căine spurcat, începură oamenii a sudui pre văldica de suflet, de lege. „Îndărăt de aici, că aici cu petri te ucidem şi te mâncă cânii. Să ştii că nu ne scapi”. Episcopu, suindu-să în hindeu cu 6 cai, acasă în Fogaraş au fugit, cu expres la gubernium au înştiinţat ce s-au întâmplat, în ce chip pre călugărul din Ardeal să-l scoată”. George Bariţiu consideră că scena s-a petrecut în alte împrejurări (21).

În drumul de la Sălişte spre Sibiu a fost arestat la 26 aprilie şi închis la Sibiu, în strada Cisnădiei, mutat, de teama mişcărilor suspecte ale românilor, în strada Iernii. În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin, şi în prezenţa episcopului Inocenţiu Micu Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprinde 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, iar la insistenţele comisiei privind scopul misiunii sale şi cine i-a încredinţat-o, a spus că e trimisul Domnului. N-a ezitat totuşi să afirme că uniţii au două religii şi nu ţin nici una (22).

De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva, apoi la Timişoara unde i s-a luat un nou interogatoriu şi, în mare taină, sub escortă, la Viena. Informaţiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenţia ministrului plenipotenţiar rus la Viena, ar fi fost eliberat şi trimis în Rusia (23). Protopopul Nicolae Stoica redă spusele căpitanului Vuc Piscevici, consătean cu „Nicola Tiurcia ce au fost ca sfânt de viu”, cu care s-a întâlnit la Verona, când era escortat spre Viena, o scenă impresionant redată (24).

Enervarea produsă la curtea din Viena depăşeşte obişnuitele limite, şi, după arestarea lui Visarion, consiliul de război imperial trimite în 24 iunie 1744 o scrisoare Patriarhului sârb Arsenie, prin care dispune să justifice trimiterea sa în Transilvania. Visarion e acuzat că a ridicat o cruce la Lipova, a organizat acolo un pelerinaj, a predicat îndeplinind îndatoriri ce revin misionarilor. A trecut apoi în Transilvania, unde a cutezat să desfăşoare aceleaşi activităţi, cauzând tot felul de dezbinări şi neînţelegeri între uniţi şi adversarii lor. Acestea, precum şi necesitatea înlăturării urmărilor mai grave, au determinat arestarea sa. Cere patriarhului să răspundă dacă i-a dat paşaport, scrisoare de recomandare, dacă l-a trimis ca misionar sau în alt scop şi dacă într-adevăr îi vor urma alţi misionari spre a dezbina pe uniţi de Biserica Catolică, pentru a-i readuce la vechea lor credinţă. Recurgând la ameninţări şi negându-i dreptul de a orândui astfel de misiuni fără încuviinţarea Vienei, îi interzice să trimită în viitor misionari.

Patriarhul răspunde cu demnitate, după două luni, la 26 august. Declară că a dat Călugărului Visarion menţionatele acte ca dovezi pentru credincioşii ce-i oferă daruri de milostenie, precum şi dezlegarea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu între credincioşii ortodocşi. Nu i-a încredinţat nici o îndato-rire misionară, aceasta însemnând câştigarea de aderenţi în detrimentul altei credinţe, dar dacă a săvârşit această încălcare a îndatoririlor sale, el, patriarhul, e competent să-l judece şi să-l pedepsească. Din informaţiile pe care le-a cules, rezultă însă că Visarion nu a predicat pentru a converti apartenenţii altei credinţe, ci numai pentru apărarea credinţei ortodoxe. Dacă între ascultători s-au aflat persoane de altă confesiune, - uniţi -, vina aparţine acestora, iar nu lui Visarion, ei nesocotind dispoziţiile Bisericii lor când au asistat la propovăduirea altei confesiuni. Procedându-se aşa cum s-a procedat, atât preoţimea ortodoxă cât şi cea catolică ar ajunge în situaţia de a fi judecată, când la predicile lor participă şi persoane de altă credinţă, bine ştiindu-se că atunci când se apără propria credinţă, cele străine nu pot fi elogiate (25).

Consiliul imperial de război nu a mai răspuns şi nici nu a aplicat sancţiuni patriarhului, dar împărăteasa Maria Tereza ordonă să se ia cele mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, potrivnici catolicizării. Acestea au culminat cu acţiunea generalului Bukow, care începe din 1761 şi a prefăcut în cenuşă bisericuţele de lemn, în ruină mănăstirile de piatră din Transilvania, a terorizat şi masacrat populaţia, înscriind cele mai odioase pagini din istoria terorii religioase a provinciei (26).

Consecinţele mişcării declanşate de Călugărul Visarion sunt de dimensiuni istorice. Se desfăşoară într-o succesiune şi amploare ce nu mai contenesc, sporind îngrijorarea curţii vieneze, ce merge până la obsesie. George Bariţiu, deşi vădeşte o anumită atitudine faţă de mişcare, subliniază: „în cinci săptămâni a fost în stare să prefacă în ruine un edificiu, la care propaganda catolică începând de la mitropolitul Teofil, ajutat cu tot zelul de către curtea imperială, lucrase peste cincizeci de ani cu perseverenţă de fier, însă mai de multe ori cu mijloace foarte rău alese” (27). Inocenţiu Micu (Klein), luptătorul neînfricat pentru cauza românească, jertfă a catolicismului, înlăturat şi sfârşit în exil la Roma pe care a servit-o, rostea la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744: „Nu mă îndoiesc că toţi ştiu ce tulburare a pricinuit în poporul nostru un călugăr care a învăţat în contra uniţilor. La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără de mângâierile duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femeile bătrâne şi se întâmplă şi alte daune spirituale de felul acesta” (28). Petru Bod (1712-1769), preot reformat în părţile Alba-Iuliei, istoric (29), întregeşte lapidar faptele: „Faima călugărului ori unde pătrunde, înveşmântată ca de obicei în legendă, românii se lapădă de unire. Evitând bisericile şi preoţii lor uniţi, refuză să-şi boteze şi să-şi îngroape copiii de aceşti preoţi. Ba se plâng şi îşi exprimă părerea de rău că de atâţia ani, siliţi de uniţi, s-au rugat şi au făcut milostenii în zadar. Mânaţi de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, dar mai ales în comitatul Hunedoarei, sa facă curăţenie în biserici şi, alungind pe preoţii uniţi, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă, spălau vatra bisericilor”.

Cărturarul uniat Samuil Micu (Klein), referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieşise vestea că e sfânt”, scrie: „Aceasta tare au înfricoşat pe români de către unire... destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după patrusprezece ani, cu totul s-au făcut ne-uniţi” (30).

Actele oficiale confirmă marea nelinişte a dominaţiei străine. Alarmat de amploarea pe care a luat-o mişcarea, clerul unit din Transilvania propune spre sfârşitul anului 1744, iar conducerea catolică face unele adăugiri şi recomandă stăruitor propunerile împărătesei Maria Tereza, formulate în cinci puncte: a) emisarii ortodocşi din Muntenia şi din Banat care au provocat răul, preoţi sau mireni, să fie arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi; b) apărătorii şi sprijinitorii acţiunilor potrivnice uniaţiei să fie pedepsiţi cu asprime; c) căpeteniile care au îndemnat poporul să se lepede de unirea cu Roma, au scos pe preoţii uniţi din parohii şi au oficiat servicii religioase, să fie arestaţi şi îndepărtaţi după cuviinţă; d) aderenţii lor să fie împovăraţi cu cele mai grele sarcini publice; e) militarii de la graniţă şi funcţionarii vămilor să supravegheze cu toată responsabilitatea, ca să nu se strecoare nici cărţi, nici ortodocşi şi să vegheze ca poporul să nu se refugieze în Muntenia, precum s-a răspândit această veste (31). Curtea imperială dispune episcopului Olszovski din Muncaci să cerceteze, după plecarea lui Inocenţiu Micu (Klein) la Viena, să facă investigaţii în Transilvania, referitoare la starea de spirit a românilor şi situaţia în care se află unirea. Olszovski trimite în 1746 două rapoarte în care relatează că mişcarea lui Visarion a prins rădăcini atât de adânci, că se vede silit să ceară intervenţia armatei pentru suprimarea tulburărilor. Propune arestarea şi întemniţarea preoţilor ortodocşi, să se dea satisfacţie preoţilor uniţi maltrataţi, să se ceară Patriarhului din Constantinopol să interzică episcopilor din Muntenia şi din Moldova de a sfinţi preoţi din Transilvania, să fie expulzaţi călugării din mănăstirile Scorei, Arpaş şi Porceşti, iar episcopul Inocenţiu Micu (Klein) să fie repus în scaunul vlădicesc (32).

Cu un an înainte, la 3 aprilie 1745, guvernatorul Transilvaniei raporta: „Starea unirii e cât se poate de tristă, după ce falsul călugăr, prefăcându-se de ascet, adunase mulţime mare de oameni obişnuiţi să se mire de lucrurile deşarte şi astfel în multe locuri, s-a răsturnat ce s-a înălţat în cursul altor cincizeci de ani” (33).

La Săliştea Sibiului, credincioşii l-au înfruntat în 1744 pe Inocenţiu Micu (Klein) şi au refuzat să participe la serviciul religios pe care l-a oficiat el. Comisarii magistratuali trimişi să comunice poporului român din Transilvania proclamaţia dată de guvern în numele împărătesei sunt primiţi cu ostilitate, iar în aprilie 1745, raşinărenii înlătură preoţii uniţi, îşi aduc preoţi ortodocşi, provocându-se agitaţii în care intervenţia oficialităţii nu poate schimba hotărârea sătenilor. În Veştem, ortodocşii declară că mai bine iau lumea în cap decât să primească unirea cu Roma. Răzvrătirea se extinde, se generalizează în toată Transilvania. Aceleaşi atitudini de frondă, aceeaşi neînduplecată rezistenţă în faţa violenţei străinilor asupritori.

Rezistenţa se organizează şi în faţa acţiunilor comune, violenţa şi ameninţările se opresc. Astfel, în vara anului 1654, orăşelul Hălmagi din Zărand e martorul unui moment măreţ. Înaintea comisiei imperiale, toate satele ţinutului vin în decursul unei săptămâni şi declară că nu-şi părăsesc legea strămoşească, Ortodoxia (34).

Plin de semnificaţie şi exprimând atitudinea de demnitate a poporului, rămâne răspunsul unui bătrân, dat trimisului de la Sibiu, răspuns consemnat de o publicaţie contemporană străină: „Acest cojoc, care-l am pe mine e acum al meu... Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa i-l dau. Cu aceste slabe mâni şi picioare şi cu trupul meu am lucrat, zi şi noapte, ca să plătesc porţia (impozitele). Ele sunt ale crăesei şi de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Sute de arestări, maltratări, întemniţări, persecuţii, biserici arse, mănăstiri distruse sub masca noii credinţe sub care se ascundeau gândurile cele mai inumane. Şi toate, sub o dominaţie străină, ce pretindea că stăpâneşte „din îndurarea lui Dumnezeu”!

Din marele număr al celor ce pătimesc, Oprea Nicolae din Sălişte, Preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş se sfârşesc în cumplita temniţă de la Kufstein, unde va fi murit şi neînfricatul Visarion.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca, pentru virtutea şi pătimirile lor pentru dreapta-credinţă, ieromonahul Visarion „să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca sfânt mărturisitor” în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara şi cu Mucenicul ţăran Oprea Nicolae din Sălişte, în ziua de 21 octombrie.

Pr. Ion B. Mureşianu



Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 466-476, Sfântul Visarion Mărturisitorul.



După aproape 60 de ani, de când mitropolia ortodoxă a Transilvaniei fusese nimicită, timp în care cârmuitorii puşi de împărăţia catolică de la Viena s-au silit în toate chipurile să răspândească zvonul că tot poporul român din această ţară ar fi primit de la început „legea împăratului”, între mulţi alţi luptători pentru credinţa ortodoxă, vremurile au pus la conducerea acestei lupte sfinte pe Cuviosul călugăr Sofronie de la Cioara (1). E greu să se cântărească rolul jucat de el în furtuna anilor 1759-1761, care au adus într-un chip pilduitor biruinţa unui popor întreg şi care, deşi lipsit de căpeteniile lui legiuite şi de cele mai fireşti drepturi, totuşi nu s-a lăsat îngenunchiat.

Într-una din jalbele înaintate în cursul anului 1761 se spunea chiar că nu el s-a ales în fruntea luptei, ci poporul a fost cel care l-a îndemnat s-o facă. Nu ştim nici câtă carte cunoştea şi nici prin ce alte virtuţi întrecea pe cei din vremea lui. Totuşi se poate spune cu siguranţă că - după ce mulţimi nenumărate de preoţi, de călugări şi de ţărani bătătoriseră drumurile ducând jalbe spre împărăteasa de la Viena, spre cea de la Petersburg, spre mitropolia vecinilor sârbi de la Carloviţ, ca să nu mai vorbim de nesfârşitele plângeri şi proteste înaintate dregătorilor locali de pe atunci (de la Sibiu), începând de prin anii 1757 -, poporul român ajunsese la convingerea că de acum înainte suferinţele lui se apropie de sfârşit, pentru că ele erau cu totul nedrepte şi durau de prea multă vreme. Iar în sufletul lui de om simplu, Cuviosul Sofronie a dat dovadă atât de o credinţă puternică şi de o rară iubire faţă de semeni, cât şi de o cugetare nemeşteşugită şi de o voinţă energică, aşa cum numai cei ieşiţi din popor o puteau face. În acelaşi timp, însă, ca unul care sihăstrise în tinereţe într-o mănăstire din Ţara Românească şi care se va refugia tot acolo după împlinirea misiunii sale, Cuviosul Sofronie avea şi şcoala vieţii, dând dovadă de o rară isteţime, „simţind pretutindenea, călcându-i urma, pe prigonitorul Bisericii sale”. Desigur că scăderile care i-au fost aduse (că „era negru ca un ţigan”, că „propovăduia neunirea nu numai cu gura, ci şi cu bota”, că avea „firea aspră şi tulburată” etc.) nu porneau din sinceritate, ci din ura prigonitorilor săi.

Înainte de începerea răscoalei pe care a condus-o nu se cunosc multe lucruri despre el. Ştim doar că se trăgea din satul Cioara, judeţul Alba şi ca numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că se trăgea din familie preoţească. Tunderea lui în călugărie a avut loc într-o mănăstire de peste munţi, poate la Cozia. Începând din anul 1756, sihăstrea într-o pădure de lângă satul natal, „la un mil depărtare de sat, unde-şi făcuse o ţâr de schit şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”. Învăţătura aceasta nu va fi fost chiar atât de puţintică, întrucât se ştie că satele din jur au cerut să i se îngăduie să le dea învăţătură, ca unul care adeseori era numit „dascălul”. Vârsta lui va fi fost în jur de 50-55 de ani, deoarece după ce s-a refugiat peste munţi a mai trăit încă 20 de ani.

În primăvara anului 1757 fi-birăul din Vinţ, cu 12 unguri i-au pustiit, făcându-le una cu pământul, biserica şi chiliile mănăstirii. El abia a putut scăpa cu fuga. Nu ştim pe unde se va fi ascuns vreme de 2 ani, pribegind din sat în sat, în orice caz el începea pregătirea tulburării şi a răscoalei. Lumea nu mai putea răbda. Iată ce declarau românii în 1757: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: işiţi morţi din gropi să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nice pe domnii cei săseşti, nice pe domnii cei nemţeşti, nice pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”.

La curtea din Viena ploua cu porunci tocmai în anul 1757, cerând să se salveze cu orice preţ „lucrarea unirii”, acum când „din Braşov până la Dobra” poporul începuse să scoată din biserici pe preoţii uniţi, luându-le cheile. Împărăteasa cerea înfuriată ca cei 500 de preoţi neuniţi să fie arestaţi şi scoşi din sate. Se vede că ea uitase că tocmai în timpul acesta comandanţii armatelor austriece din Transilvania nu mai aveau la îndemână atâţia ostaşi încât să-i trimită prin toate satele româneşti ca să tiranizeze pe cei „nesupuşi”, întrucât armatele cele mai multe trebuiau să lupte atunci în războiul de şapte ani cu Prusia. În chip asemănător răspundeau şi dregătorii guvernului din Sibiu.

Ceea ce era şi mai pilduitor în desfăşurarea acestei lupte este faptul că treptat frământările tot mai ameninţătoare vor lua forma unei adevărate răscoale îndreptate atât împotriva uniaţiei, cât şi împotriva iobăgiei. „De acum a trecut puterea domnilor, acum noi suntem stăpâni”, se va spune în 1760. „Să gonim uniaţia şi iobăgia din ţară”, se va hotărî în 1862. Asupra caracterului national-românesc al răscoalei nu mai insistăm : pentru prima dată, pe vremea călugărului Sofronie, se va vorbi hotărât în faţa dregătorilor şi a împărătesei despre „naţia şi neamul nostru românesc”. Aşa simplu cum glăsuia, monahul acesta va susţine cauza Ortodoxiei, fără frică, cum îi stă bine unei căpetenii, iar pentru salvarea lui ţăranii se ridică înarmaţi cu sutele. Încă din 1758, împărăteasa semnase hotărârea de a se trimite românilor ortodocşi un episcop. Aceasta trebuia ţinută încă în taină, până când Curtea din Viena va juca şi ultima carte: salvarea unirii cu ajutorul tunurilor şi al puterii armate. Dar ce folos? Chiar dacă biruinţa luptătorilor pentru libertatea credinţei ortodoxe nu va fi deplină, totuşi ea va fi hotarâtoare pentru viaţa credincioşilor români, nu numai din Transilvania, ci şi din alte părţi. Se ştie că această răscoală pentru credinţă va însemna pregătirea celeilalte mari răscoale, revoluţia lui Horia. Dar să arătăm pe scurt cum s-a desfăşurat mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie.

Nu s-a stabilit sigur dacă în decursul anului 1759 călugărul s-a întâlnit sau nu cu mitropolitul sârb Pavel Nenadovici, în schimb se ştie că în toamna aceluiaşi an, el va lua parte la adunarea din Apold, de sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea la cunoştinţă că împărăteasa a semnat deja hotărârea prin care se dădea voie fiecăruia să aleagă dacă vrea să rămână unit ori neunit, lucru care se va împlini prin venirea unei comisii la faţa locului şi că tot atunci va fi numit un episcop şi pentru neuniţi. Cea dintâi vestire obştească despre această hotărâre o face Cuviosul Sofronie la 6 octombrie 1759 către credincioşii din oraşul Brad. El le spune că acum e momentul să se hotărască pentru credinţa ortodoxă, în care scop îi îndeamnă să ia cheile bisericii de la preoţii uniţi. Până în preajma Crăciunului din acel an, Sofronie cutreierase mare parte din judeţul Hunedoara, ducând pretutindeni această veste bună. Dar într-o bună zi căpetenia judeţului îl arestează şi-l aruncă în temniţa din Bobâlna. Vestea prinderii lui s-a răspândit repede, încâtla 13 februarie 1760 vreo 5-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, l-au eliberat cu uşurinţă, scoţându-i cătuşele de la picioare. A doua zi, Duminică, la slujba ţinută în biserica din Rapolt, ei au adus bucuroşi slavă lui Dumnezeu, că începutul procesului de eliberare se făcuse în chip mulţumitor. De acum, primul lui drum a fost în munţii Apuseni, unde apă-rarea era mai uşor de organizat.

La adunarea pe care boierii şi dregătorii din judeţul Hunedoara au ţinut-o la Deva, în luna mai 1760, o ceată de români le-a înfăţişat o declaraţie cu totul deosebită de jalbele de până atunci, în care, între altele, se preciza: „Dacă vreţi să scoateţi ceva de la noi, ceva sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă a ţării, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile îşi au legea lor şi au pace în legea lor, pe când noi suntem prigoniţi neîncetat. De ce nu ne daţi pace, ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată, atâta vreme cât mai suntem în viaţă! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată şi asupra bisericilor, care să să dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici. Protestăm, dar, înaintea Măriilor Voastre, oprindu-vă de a ne mai tulbura, până ce va veni vlădica”.

Dacă prea puţini domni au vrut să tragă învăţături din acest grai răspicat al unui întreg popor, care a fost asuprit atât de mult, în schimb satele româneşti au pornit cu iuţeală să-şi facă dreptate, ocupându-şi pretutindeni bisericile din mâinile preoţilor uniţi. În zadar se dădeau porunci ameninţătoare din partea guvernului, nimeni nu le mai asculta. În scurtă vreme în multe sate nu mai rămăseseră uniţi decât cel mult preotul, încât comisarii trimişi de guvern nu mai aveau cu cine vorbi.

În vremea aceasta, înconjurat de o mulţime de credincioşi, care-l apărau ca pe tot ce aveau mai drag, Cuviosul Sofronie intră într-o vineri, la 21 aprilie 1760, în oraşul Zlatna. Slujbaşii minelor s-au speriat şi au tras clopotele într-o dungă, dar nici un român n-a sărit în ajutorul lor. La casa unde a găzduit, ne-înfricatul stareţ a vorbit poporului în graiul lui simplu. Păcat că nu ni s-a păstrat această predică decât într-un rezumat făcut de protopopul unit din Alba-Iulia. Sofronie declara că vlădica Aron de la Blaj şi preoţii lui „ţin două legi”, fiind nişte „papistaşi nemţizaţi”. Adevăraţii închinători trebuie să păstreze curată „legea Ierusalimului”, de aceea, cine vrea e rugat să se înscrie pe o listă, care va fi predată viitorului episcop. Aşa se face că toţi românii din Zlatna s-au înscris şi s-au declarat ortodocşi, iar, întrucât preoţii uniţi n-au vrut să le predea cheile, oamenii au intrat pe fereastră şi au deschis biserica punând lacăt nou, pe care l-au încredinţat preotului Vartolomeu, fost dascăl.

Nimeni nu mai putea opri însufleţirea cu care ţăranii români îl chemau prin satele lor, ca să asculte îndemnurile şi sfaturile alesului monah ortodox. Circula zvonul că „împărăteasa l-a prins cu minciuna pe episcopul de la Blaj, atunci când îi scria că toţi românii sunt uniţi”. În satele din jurul Abrudului şi al Câmpenilor, când s-a auzit că slujbaşii minelor ar fi cerut Cuviosului Sofronie să le predea textul predicilor, oamenii s-au înverşunat atât de tare, încât au vrut să omoare şi pe directorul minelor. În scrisoarea pe care acesta a trimis-o guvernatorului Transilvaniei se citea deznădejdea că, dacă nu se trimit ajutoare militare, „toată puterea domnilor e pierdută”. Dar domnii n-au vrut încă sa tragă nici o învăţătură din aceste fapte. În consfătuirea ministerială ţinută la 3 iunie 1760 la Viena, cancelarul ardelean Bethlen cerea ca Sofronie să fie prins prin înşelăciune şi aruncat în temniţă spre a fi omorât. Gândindu-se la puţinătatea armatei, cei mai mulţi sfetnici au fost de părere să potolească pe oameni prin măsuri mai blânde şi deodată cu „comisia de desmembrare” să fie adus în Ardeal şi episcopul ortodox. Nu se ştie care din sfetnici au hotărât-o în taină pe împărăteasă ca, totuşi, „să fie stârpiţi toţi răzvrătitorii”, ceea ce însemna arestarea călugărului şi întemniţarea lui. Şi într-adevăr, locotenentul Halmagy reuşi pentru câteva ceasuri să-l aresteze în biserica din Abrud, dar când să intre cu el în Zlatna, a fost atacat de vreo şapte mii de români, aşa că a trebuit să elibereze pe Cuviosul Sofronie.

Biruinţa de la Zlatna s-a transformat într-o adevărată sărbătoare. Miile de oameni adunaţi acolo au ţinut, între 10-11 august, un sobor de preoţi şi de mireni în care s-au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă şi alte câteva către guvernul ardelean. Cu simplitate, dar cu chibzuinţă, s-a căutat acum să se precizeze câteva din dorinţele cele mai fireşti ale credincioşilor ortodocşi şi ale „noii” episcopii, care urma să se reînfiinţeze, Împărătesei i s-a cerut într-un fel chiar iertare, pentru că românii erau „ca nişte oi speriate de lupi”, de aceea, faţă de suferinţele şi pradăciunile îndurate vreme de 17 ani, se solicita respectarea religiei ortodoxe, din care „românii au fost scoşi fără voia lor”; toţi cei arestaţi pentru credinţă să fie eliberaţi, căci dacă nu li se împlinesc aceste cereri, dragostea dintre popoare se va tulbura şi vor fi răscoale în toată ţara.

Graiul cererilor adresate dregătorilor ardeleni este mai răspicat. „Noi, neamul românesc din Ardeal, aducem aminte înaltului gubern că multe jalbe am făcut până acum şi puţin am fost ascultaţi. ...Am zis şi nu aţi crezut! Iată, acum se vede ce va fi de nu se va îngădui după cererea şi voia noastră”. În altă adresă, tonul e şi mai hotărât: „Pentru toate câte am suferit, să fie pedepsiţi cei vinovaţi. Faţă de cei care ne-au jignit şi ne jignesc nu vrem să ştim de nici o pace”. Iar ca un semn de solidaritate: „Eu, Călugărul Sofronie, dau carte pentru toţi deţinuţii care se găsesc în temniţa din Sibiu din pricina bise-ricilor, să-i aduceţi în faţa mea, că dacă nu, să ştiţi că nu veţi avea pace în ţară”.

La 20 octombrie 1760, Maria Tereza înştiinţa că în curând va sosi în Transilvania comisia care să înregistreze declaraţiile fiecăruia în ce lege vrea să rămână. Împărăteasa recunoştea, pentru prima oară, că din pricina credinţei lor, mulţi români au pătimit moarte şi alte pedepse grele. Călugărului Sofronie „i se făgăduieşte salvconduct” sau pază obştească, încât e liber să călătorească în ori ce parte a ţării, pentru a împăca bisericile şi pe oameni, în soboare locale. În diferite proclamaţii către unele sate, dar mai ales în cele 19 puncte ale soborului ţinut la Alba-Iulia, între 14-18 februarie 1761, se formulează din nou asigurarea venirii noului episcop ortodox, se cere ca „să nu hulească popii şi oamenii cei uniţi pe cei neuniţi şi nici cei neuniţi pe cei uniţi”, nici unul din ei să nu se mai amestece în trebile legii celuilalt, să fie eliberaţi cei arestaţi, iar la sfârşit se iau mai multe măsuri privind cultura şi moralitatea preoţilor şi a mirenilor.

Va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa acest călugăr evlavios mulţimilor. El le-a stăpânit astfel, încât atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia, unde tunurile cetăţii fuseseră scoase şi puse la îndemână, ca nu cumva acest popor „neînvăţat” să tulbure şi să ameninţe iar viaţa statului.

Se ştie că generalul Bukow trimis în primăvara lui 1761 de împărăteasă ca „să facă ordine” în Transilvania s-a întâlnit cu Cuviosul Sofronie, atunci când acesta a declarat că recunoaşte comisia împărătească şi când a îndemnat pe toţi credincioşii să fie paşnici şi ascultători. Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului vor întrece măsura, dărâmând până în temelii sau arzând cele peste 150 de mănăstiri şi schituri şi când a „împărţit” bisericile cu cea mai revoltătoare părtinire în paguba celor ortodocşi, Cuviosul s-a retras la început poate în munţii Apuseni, mai târziu la Râmnic, la mănăstirea Robaia, la Vieroş, ori simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind se pare pe bejenarii ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor.

Încuraja pe cei şovăielnici, ameninţa pe cei ticăloşi, dar în acelaşi timp a băgat groaza ani de-a rândul în guvernanţii de la Sibiu, care vrând-nevrând totuşi au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din legămintele pentru care a luptat el. În multe locuri şi în multe chipuri se simţea încă, după atâţia ani, prezenţa lui printre ardeleni. Imaginea tulburătoare pentru împilatori, apărea o dată în Haţeg, altă dată la Cohalm, iar altă dată printre moţi. S-au pus şi premii pe capul lor. Pentru „interesul” ce-l purta Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani muncă silnică. Generalul Bukow va declara împărătesei că n-a lucrat nicăieri cu atâta cruzime ca în Transilvania. Jugul de fier adus de la Viena apăsa de acum iarăşi cu greutate pe umerii ardelenilor. Noul episcop ortodox a trebuit să declare că nu se va împotrivi trecerii românilor la uniaţie. Sate întregi din sudul şi din răsăritul Transilvaniei au fost dislocate cu prilejul înfiinţării regimentelor grănicereşti (1763- 1765) şi mii de familii ortodoxe au luat drumul pribegiei, trecând munţii. Desigur că aceste lucruri nu-i vor fi rămas necunoscute fostului călugăr de la Cioara. Cine ar putea spune cu cât sânge vărsat şi cu câte noi jertfe s-au făcut aceste „pacificări” oficiale, pe când pacificarea condusă de Cuviosul Sofronie s-a împlinit fără să fi curs un strop de sânge.

De aceea, el nu va fi uitat de cei ce îl slăvesc în veci, o dată cu întreaga Biserică Ortodoxă: „Viaţa cea cuvioasă ai ales, Părinte Sofronie. Dar potrivnicii Legei celei drepte schitul ţi-au pustiit şi te-au prigonit, vrând să te piardă. Ci tu, îndată încingând sabia vitejiei celei întru Hristos, te-ai împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinătoare de fraţi. Pentru aceasta, vrednic de laudă eşti, pururea-pomenite”.

Cinstirea lui se face cu laudă la 21 octombrie.

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae


Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 458-465, Cuviosul Sofronie de la Cioara.


Odată cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza, pentru credincioşii din Transilvania, care voiau să-şi păstreze credinţa strămoşească, a început o grea prigoană. Bătăi, amenzi şi temniţă nu conteneau să cadă peste bieţii oameni, mai ales în urma predicilor cuviosului Visarion din primăvara anului 1744. Faţa de declaraţiile mincinoase ale noii stăpâniri că, prin unirea cu Roma, credinţa răsăriteană apostolică nu s-ar fi schimbat cu nimic, acesta arăta că uniaţia înseamnă în realitate o „clătire a legii”, un fel de „a treia lege”, nici ortodoxă, nici catolică.

În aceste împrejurări, ţăranul Oprea Nicolae (1) s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate dovedi din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile vremilor acelora. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile amintitei împarătese şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească, din care pricină i s-a tras şi moartea.

Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie, anul 1748, când a însoţit pe alt apărător dârz al credinţei ortodoxe şi care va sfârşi şi el în temniţă: măcelarul Ioan Oancea, din Făgăraş. De astădată nu au reuşit să fie primiţi chiar de împărăteasă, în schimb au bătut la destule uşi din preajma palatelor ei, între care, chiar şi la soţul împărătesei, căci iată cum se plângea? Oprea Nicolae într-o jalbă din 1749, înaintată mitropolitului sârb, Pavel Nenadovici, din Carloviţ: „Noi, românii pravoslavnici din cinci districte ardeleneşti, ne-am dus la Curtea împărătească şi am înaintat Crăiesei 3 memorii: unul la Chesarul, soţul ei, altul lui Konigsegg, generalul comandant de atunci peste întreg Ardealul, şi încă unul trimisului moscovit, adică ministrului plenipotenţiar al împărătesei ruseşti, Elisabeta Petrovna. Dar n-am putut aştepta răspunsul împărătesc, pentru că ne-a ameninţat Cancelaria care purta treburile peste Ardeal să plecăm „îndată” din Viena, căci dacă n-am fi plecat, Dumnezeu ştie ce rău ne-ar fi ajuns. Noi vrem preoţi de legea noastră, căci pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonire din această împărăţie, iar legea nu o vom lepăda. Ca să ne dăm seama câtă dreptate se cuprinde în aceste cuvinte e bine să nu se uite că sute şi mii de familii de români ardeleni au fost nevoiţi să-şi părăsească vetrele lor şi să treacă peste munţi, la fraţii lor, formând acolo vreme de un veac (1730-1830) peste 100 de sate de români „ungureni”, uneori mulţimile băjenarilor fiind atât de mari încât la un moment dat în documentele vremii s-a spus „toată Transilvania vine la noi!”. În orice caz, ne putem închipui cât de tulburaţi vor fi fost atât împărăteasa cât şi sfetnicii ei vienezi şi dregătorii ardeleni, pentru că nişte oameni simpli, măcelari şi ţărani, au ajuns „să le încurce iţele” şi să-i facă de ocară în ochii străinătăţii, că prigonesc peste măsură un popor întreg mai ales din pricină că nu era lăsat în pace în credinţa lui.

Când a fost vorba să pornească pe cel de al doilea drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept. Auzind că între timp pe măcelarul Ioan Oancea „l-au bătut în hiară şi l-au băgat în temniţa cea de pierzare”, ca să nu păţească şi el aşa ceva, Oprea Nicolae s-a aşezat în Banat în tovărăşia unor plugari şi oieri români din părţile Sibiului, mutaţi acolo de curând. Se vede că de când avusese noroc să întâlnească pe mitropolitul de la Carloviţ, el a învăţat care trebuie să fie cuprinsul jalbelor viitoare :

1) dreptul de a-şi păstra netulburaţi credinţa strămoşească;

2) să se trimită la faţa locului o comisie înaintea căreia să poată declara fiecare dacă vrea să rămână ortodox sau unit şi

3) să se îngăduie şi ortodocşilor episcop legiuit, după ce mai Sine de 50 de ani acest drept le-a fost răpit.

De acolo, din Banat, Oprea Nicolae a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, care-i trimeteau ştiri şi bani, încît el a putut plăti cheltuielile cerute de un agent din Timişoara, care compunea în nemţeşte sau în latineşte cuprinsul jalbelor destinate să ajungă în mâna împărătesei şi a dregătorilor ei. Aşa înţelegem de ce în decursul anilor 1749-1752, drept urmare a memoriilor sau jalbelor strecurate de acest neînfricat apărător al credinţei, cancelariile de la Viena şi de la Sibiu au fost nevoite să dea totuşi un răspuns întemeiatelor plângeri privitoare la libertatea credinţei ortodoxe.

Într-adevăr, ei întrecuseră măsura. La sărbătoarea Paştilor din anul 1749, slujbaşii guvernului ardelean au atârnat câte un toiag la fiecare biserică şi au dat de ştire că cei care nu vor cerceta biserica în care slujeau preoţii uniţi vor primi câte 50 de lovituri de băţ şi o amendă de 12 florini. Nesupuşii erau aruncaţi în temniţă, de unde nu erau eliberaţi decât sub jurământ că nu vor mai sluji (dacă erau preoţi), iar mirenii, dacă jurau că nu se vor mai plânge nimănui pentru suferinţele lor.

La întrebarea ce i se va fi făcut de către împărăteasă, guvernul ardelean recunoaşte că a folosit forţa împotriva „acestui soi rău de oameni”, care e poporul român, nerecunoscut niciodată de legile, ţării şi care se face vinovat şi prin aceea că se adună la slujbe dumnezeieşti prin locuri ascunse şi prin păduri. Fără scrupule se mai declara în rapoartele acestor dregători că, „afară de câţiva greci” de pe la Braşov şi de la Făgăraş, toţi românii ar fi îmbrăţişat unirea cu catolicismul. Ba că de curând, „în urma măsurilor luate” chiar prin semnături scrise, s-ar fi strâns declaraţii de la „răsculaţii” din părţile Sibiului şi ale Săliştei că vor primi de acum încolo pe „popii uniţi”.

Văzând atâta răutate şi atâta înşelăciune, neobositul Oprea Nicolae răspunde printr-un alt memoriu că încă Leopold I, bunicul împărătesei, făgăduise printr-un „privilegiu” din anul 1700 că şi românilor li se va asigura libertatea de credinţă. E drept că într-o altă scrisoare împărătească se declară că românii nu mai au voie să cerceteze pe agentul Orenchi din Timişoara, care tradusese jalbele românilor în limbi străine. Dar, curajos, Sfântul Oprea ţine să declare ca, „dacă nu va fi oprită prigoana, uşor se pot naşte tulburări, care pot primejdui ţara întreagă”. Se ştie că atât el cât şi alţi luptători pentru credinţă au căutat de câteva ori pe ministrul rus de pe lângă Curtea din Viena, Mihail Bestuiev-Riumin, căruia i-au cerut să-i ocrotească, ceea ce se ştie că acest dregător a şi făcut-o. Tot aşa se ştie că alţi luptători pentru Ortodoxie au alergat chiar în Rusia, cerând ajutorul împărătesei Elisabeta. Deşi va fi aflat de primejdia care-l ameninţa, totuşi cel de-al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750.

Desigur că, faţă de o astfel de îndrăzneală a unui simplu ţăran, încă la 22 mai 1749, împărăteasa Maria Tereza răspundea guvernului ardelean prin scrisori tainice că, „întrucât de repetate ori şi în chip atât de neîngăduit acest om ne-a tulburat cu drumurile lui, din care se vede că el e căpetenia mai multor astfel de răsculaţi, atunci când se va întoarce acasă, să fie prins şi întemniţat”. Şi, într-adevăr, aşa se va întâmpla în primăvara anului 1752, după cum aflăm din ancheta care i s-a făcut lui şi preotului Moise Măcinic din Sibiel. Pentru Sfântul Oprea Nicolae, acesta era cel puţin al treilea drum făcut în capitala împărăţiei.

Temându-se că prin jalbele lor, românii vor da în vileag purtarea cu două feţe a dregătorilor, în frunte cu împărăteasa însăşi, judecătorii au întrebat:

„- La ce domni străini v-aţi mai plâns ?”. Oprea Nicolae a răspuns :

„- N-am fost la nimeni altcineva decât la Majestatea Sa, apoi la domnul cancelar Kaunitz şi aici”.

Interogat dacă ei au mai fost până acum cu alte plângeri la Viena, acelaşi neînfricat mărturisitor precizează: „- Eu am venit aici pentru întâia dată în 1748, împreună cu Ioan Oancea din Făgăraş, şi de aici am adus cu noi în scris hotărârea Crăiesei, în care se spunea că oricine are libertatea să fie ori unit, ori neunit, după cum voieşte. Am spus cu bucurie vestea aceasta la toţi oamenii noştri pe care i-am întâlnit şi fără zăbavă ne-am înfăţişat la excelenţa sa guvernatorul Haller din Sibiu, care însă ne-a primit aşa fel că pe Oancea l-au arestat numaidecât, iar eu am scăpat cu fuga, împreună cu alţi patru inşi”.

Iarăşi, ca să ascundă planurile lor, guvernanţii din Sibiu, în loc să facă cunoscută poporului Diploma de toleranţă pe care Oprea spunea că a adus-o scrisă de la Viena, au dat ordin să se citească înaintea mulţimilor adunate „textul latin al diplomei, fără ca să-l traducă în româneşte, aşa înc\t noi n-am putut înţelege nimic din tot ordinul Crăiesei”.

La întrebarea dacă au fost de mai multe ori la Viena, Oprea Nicolae a răspuns: „- Da, eu sunt acum pentru a treia oară aici. Înainte cu doi ani au mai fost ca deputaţi ai ţării încă doi inşi: popa Stan din Sadu (care a fugit între timp din Ardeal şi s-a aşezat în satul Sân-Mihai din Banat, unde locuieşte şi acum cu soţia şi cu copiii lui) şi împreună cu el a mai fost şi călugărul Nicodim din Ţara Făgăraşului, care a înfăţişat împărătesei o inştanţie în 7 puncte, dar, auzind că ar vrea să-l întemniţeze, a fugit la Petersburg în cauza credinţei noastre”.

Tot acum mucenicul declara că în cea de a doua călătorie a mai avut alături de el „încă patru deputaţi, şi anume: Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana şi Constantin Petrică din Jina. Atunci am fost primiţi de excelenţa sa contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care ne-a sfătuit să plecăm acasă, că nu ni se va întâmpla nimic rău. Eu, însă, înţelegând de la domnul Boer că românii totuşi vor trebui să primească pe preoţii uniţi, ne-am hotărât cu toţii să mergem în Banat, iar nu acasă. Dar dintre toţi aceştia, am auzit că cel dintâi mai trăieşte încă în Ardeal, al doilea s-a dus în Ţara Românească, ceilalţi doi au murit, şi anume al treilea pe drum, la Bratislava, iar al patrulea în Banat, aşa că din toţi patru am rămas aici numai eu în viaţă, de aceea m-am aşezat în Banat, în satul Becicherec, lăsându-mi nevasta şi copiii, o fată, în Ardeal”. După care continuă: „În satul Becicherec am rămas neîntrerupt până acum când m-au cercetat alţi doi deputaţi din Ardeal: popa Ioan din Poiana şi popa Ioanăş din Galeş”.

La întrebarea ce i-a îndemnat să călătorească la Viena de atâtea ori în numele unui popor care de peste 40 de ani s-a unit cu Roma, unire pe care n-o poţi părăsi fără să-ţi calci jurământul, Oprea Nicolae a răspuns: „recunoaştem că-i păcat mare să-ţi părăseşti credinţa, numai că noi n-am fost niciodată uniţi, aşadar, nici nu părăsim unirea, ci rămânem numai în vechea noastră credinţă. Căci oricât s-ar părea că am fost uniţi, totuşi aievea lucrul stă cu totul altfel, căci numai preoţii noştri s-au arătat ca şi cum ar fi uniţi şi au jurat, pe deoparte, că ei ar fi primit legea nemţească, adică unirea, iar de altă parte, faţă de noi se legau pe tot ce aveau mai scump şi se jurau în tot chipul că ei numai cu de-a sila s-au arătat faţă de domni că ar fi uniţi, dar că aievea ei nu ar fi fost, ci ar fi rămas statornici în vechea credinţă şi ca jurământul pe care l-au făcut în silă nu ar avea nici o tărie. Aceasta este acum pricina de căpetenie că noi pe astfel de înşelători nu vrem să-i mai suferim, nici să-i mai avem ca preoţi ai noştri, ci poftim astfel de preoţi, care joacă numai într-un fel, iar nu în două feluri”.

„Cu alte cuvinte, continuă el, noi vrem să ni se dea vlădică de la Carlovăţ, ca să ne liniştim conştiinţa, căci noi am fi primit mai bucuros chiar preoţi curat catolici, care au rămas şi au crezut totdeauna într-un singur fel, decât unii ca aceştia care grăiesc în două feluri. De aceea încă o dată, noi cerem în nu-mele nostru şi al poporului fie episcop de legea noastră, fie drum slobod să plecăm din ţară. Dacă preoţii uniţi vreau să spună acum că poporul a fost vreodată unit, vor trebui să dovedească cum că om de om s-a mărturisit că e unit, nu numai preoţii, şi deci că întreg poporul ar fi primit cu vot obştesc unirea. Dar aşa ceva ei nu vor putea dovedi niciodată, pentru că numai popii s-au iscălit”.

E într-adevăr uimitor curajul şi eroismul acestui ţăran luminat, a cărui sfântă îndrăzneală a ajutat „să se facă pe voia satului, iar nu a împăratului”. Este inutil să mai insistăm asupra puterii credinţei, a nădejdii în pronia dumnezeiască, a seninătăţii rugăciunii şi a altor virtuţi, care susţineau echilibrul sufletesc şi dârzenie mucenicului.

Aşa au fost prinşi şi aruncaţi în temniţa Kufstein, din Tirol, Oprea Nicolae şi Popa Moise Măcinic. Numele lor a intrat în conştiinţa întregului popor român din Transilvania, care spunea, între altele, în câteva jalbe adresate în 1755-1756 mitropolitului sârb din Carloviţ: „Multă dorire are ţara de ei, care nu ştim de mai sunt în via’ă undeva sau ba”, „că sunt oameni buni şi de noi toţi cu voia noastră trimişi”. Aceleaşi glasuri au fost auzite şi pe vremea răscoalei conduse de cuviosul Sofronie (1761). Altă constatare dureroasă a fost exprimată în 1765 de un scriitor: „de ne-ar fi ocărit pe noi vrăjmaşii noştri arieni, calvini, luterani, armeni, măcar şi apuseni şi alţi potrivnici, am fi răbdat, dar iată că ne ocărăsc pe noi românii noştri, cei dintr-o casă cu noi, cei care nu de mult erau tot una cu noi în aceeaşi casă a lui Dumnezeu”.

Tot cam pe vremea aceea, cunoscuta cronică în versuri: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului dădea glas şi ea pentru recunoaşterea aceloraşi fapte netrecătoare de apărare a credinţei ortodoxe prin care Mucenicul Oprea Nicolae a ajutat, prin jertfa sa, la păstrarea unităţii de credinţă străbună :

„Atuncea săliştenii
Cu cei de lângă ei împrejurenii
Au căutat oameni să găsească
Treaba lor să le-o plinească.
Şi cu toţii s-au sfătuit
Pe trei oameni au găsit:
Doi preoţi şi un mirean,
Din Sălişte şi din scaun,
Preotul Măcinic şi cu Oprea Miclăuş
Şi preotul Ioan din satul Galeş.
Pe aceşti trei i-au ales
La Chesaro-Crăiasa au trimes.
Crăiasa rugăciunea lor a primit
Şi cu drag li s-a făgăduit
Cum că ea silă lor nu le face,
Ci să se odihnească în pace
Şi cu unaţia nimeni să nu-i silească,
Ci într-a lor pravoslovie să trăiască.
Atunci Aron ca un leu răcnind s-a sculat,
Prin scrisori după ei a alergat
Şi pe câţi trei în Viena i-a închis
Şi acolo viaţa lor s-a stins”.


Ce se va fi întâmplat cu cei doi închişi între zidurile groase ale cetăţii Kufstein nu se ştie. Curtea din Viena vestea încă în anul 1756 că unul dintre aceştia a reuşit să fugă. Nu se poate preciza despre care din ei poate fi vorba. Dar şi dacă va fi văzut lumina zilei, desigur că el îşi va fi pierdut urma departe de casa sa, căci la ai săi nu se mai putea întoarce. Târziu de tot, în 1784, deci după 32 de ani de aşteptare, când Stana, soţia Mucenicului Oprea, a cerut să i se elibereze soţul, la porunca noului îm-părat Iosif al II-lea, cancelaria împărătească a răspuns că „nu s-a aflat în nici o temniţă din Austria nici cea mai mică ştire că ar mai fi în viaţă un astfel de om, decât că se ştie că pentru îndrăzneala de a fi ajuns până la tronul Majestaţii Sale au fost arestaţi „unii capi ai răscoalei de atunci. Dacă se va afla ceva mai mult, răspunsul va fi trimis prin cancelaria ardeleană”.

Dacă oamenii nu l-au mai aflat, desigur că îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, mai liberă, plină de slavă cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a trecut pe Sfântul Oprea Nicolae în rândurile sfinţilor noştri (2).

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae


Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 451-457, Sfântul Mucenic Oprea Nicolae.


 

ACATISTUL SFINTILOR MARTURISITORI VISARION SI SOFRONIE SI AL MUCENICULUI OPREA

( 21 OCTOMBRIE )

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.



Condacele si Icoasele

Condacul 1 :

Veniti, toti iubitorii de Hristos, la praznuirea fericitilor marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, care au slujit adevarului si au marturisit dreapta credinta si cinstind cu evlavie ostenelie lor si laudandu-i, asa sa zicem : bucurati-va, bunilor marturisitori si ravnitori ai adevarului!

Icosul 1 :

Stalpare aleasa, din radacina sanatoasa, ai odraslit Visarioane si din pruncie ai invatat dreapta credinta. Chipul cel ingeresc l-ai luat asupra-ti din tinerete si viata cea ingereasca o ai urmat dupa cuviinta. Pentru aceasta si noi, smeritii, cu laude te cinstim, zicand tie :

Bucura-te, cela ce ai rasarit din parinti credinciosi vlastar ales;
Bucura-te, ca, din copilarie, pe urmele sfintior ai mers;
Bucura-te, cela ce, prin Sfantul Botez, harul dumnezeiesc ai primit;
Bucura-te, ca intru totul vrednic de sfintitul ierarh al carui nume ai purtat, toata viata te-ai dovedit;
Bucura-te, cela ce de tanar multe locasuri sfinte ai cercetat;
Bucura-te, ca din izvorul credintei ortodoxe din belsug te-ai adapat;
Bucura-te, cela ce si la Sfantul Mormant cu evlavie ai ajuns;
Bucura-te, ca acolo cu lacrimi fierbinti, de bucurie, ai plans;
Bucura-te, cela ce in lavra Sfantului Sava ai fost calugarit;
Bucura-te, ca de atunci si numele de Visarion tu ai primit;
Bucura-te, cela ce, toata viata, pe cararile curatiei ai umblat;
Bucura-te, ca totdeauna spre cele inalte ai cugetat;
Bucura-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat;

Condacul al 2-lea :

Plecat-ai, Cuvioase Visarioane, dupa primirea calugariei, de la Sfantul Mormant si ai venit in Slovenia, la manastirea Pacra, unde te-ai nevoit timp de sapte ani, cu smerenie si cu aleasa ravna, in treapta diaconiei, dupa care, ca un ales nevoitor si de harul preotiei te-ai invrednicit, slujind lui Dumnezeu si cantand : Aliluia !

Icosul al 2-lea :

Alt ravnitor, asemenea lui Ilie te-ai aratat, Cuvioase Sofronie, din copilarie invatand, de la ai tai parinti, dreapta credinta si ai alergat in calea poruncilor Domnului, netinand seama de ispitele lumesti. Pentru aceasta te laudam, zicand tie:

Bucura-te, cela ce, in Cioara Sebesului, ca o floare ai inflorit;
Bucura-te, ca de copil dragoste de cele sfinte ai dovedit;
Bucura-te, cela ce in Tara Romaneasca multa osardie ai aratat;
Bucura-te, ca prin vietuirea ta cea aleasa pe toti ai minunat;
Bucura-te, cela ce de acolo, in Transilvania, iarasi te-ai inapoiat;
Bucura-te, ca tuturor pilda de viata curata te-ai aratat;
Bucura-te, cela ce in codrii de linga Cioara mare salas de cuviosie ai zidit;
Bucura-te, ca pe cei ce au venit la tine, totdeauna cu drag i-ai povatuit;
Bucura-te, cela ce ispitirile diavolului pe toate le-ai nimicit;
Bucura-te, ca mestesugirile celui rau cu hotarare pururea le-ai zdrobit;
Bucura-te, cela ce catre dragostea lui Hristos pe toti i-ai indemnat;
Bucura-te, ca in Sebesul Albei dreapta credinta ai invatat;
Bucura-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat!

Condacul al 3-lea :

Strabatut-ai, cu multa osteneala, tinuturile transilvanene, Cuvioase Sofronie, indemnand pe cei binecredinciosi sa nu se departeze de la staulul Bisericii celei dreptmaritoare, ci stand cu totii neclintiti in credinta, sa cante lui Dumnezeu: Aliluia !

Icosul al 3-lea :

Salistea Sibiului acum duhovniceste se veseleste, impreuna cu toata obstea crestinilor dreptcredinciosi, la praznuirea Sfantului Mucenic Oprea, cel ce inflacarat de ravna pentru adevar si pentru apararea Ortodoxiei s-a aratat. Pentru aceasta si noi, smeritii, cu dragoste sa-l laudam, zicand :

Bucura-te, cela ce esti al Salistii Sibiului aleasa floare;
Bucura-te, ca ai fost fiu credincios al Bisericii dreptmaritoare;
Bucura-te, cela ce cu lucrarea pamantului te-ai indeletnicit;
Bucura-te, ca si de suflet, deopotriva, cu sarg te-ai ingrijit;
Bucura-te, cela ce in dreapta credinta a stramosilor ai trait;
Bucura-te, ca viata bine-placuta Domnului ti-ai agonisit;
Bucura-te, cela ce prin post si rugaciune sufletul ti-ai intarit;
Bucura-te, ca prin binecuvantari de la preoti calea ti-ai gatit;
Bucura-te, cela ce in tinutul Sa1istii pe frati i-ai povatuit;
Bucura-te, ca pe toti cei ce patimeau, cu dragoste i-ai sprijnit;
Bucura-te, cela ce impotriva asupritorilor, pavaza ai stat;
Bucura-te, cela ce pentru dreapta credinla, prigoane mari ai indurat;
Bucura-te, Mucenice Oprea, care cu mare ravna, credinta ai aparat!

Condacul al 4-lea :

Omule al lui Dumnezeu si mucenice al lui Hristos, Oprea, tu cu inima arzatoare ai aparat dreapta credinta si pe toti i-ai invatat adevarul, iar pe cei ce nu s-au clatinat de la credinta ortodoxa, i-ai aparat cu jertfa vietii tale, cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul al 4-lea :

Dupa ce te-ai invrednicit de treapta preotiei, Visarioane, iarasi ai calatorit la Sfantul Mormant, de unde, intorcandu-te in Tara Transilvaniei, cu mare indrazneala ai infruntat prigoana ce s-a pornit asupra Bisericii dreptmaritoare si pe toti i-ai intarit in dreapta credinta. Pentru aceasta, te laudam, zicand tie :

Bucura-te, cela ce de la Sfantul Mormant iarasi la ai tai ai venit;
Bucura-te, ca tuturor cu putere multa le-ai propovaduit;
Bucura-te, cela ce peste tot, ca un izbavitor erai primit;
Bucura-te, cela ce de multimea credinciosilor erai insotit;
Bucura-te, cela ce cu sunete de clopote erai intampinat;
Bucura-te, ca de credinciosi cu faclii aprinse erai asteptat;
Bucura-te, ca la dreapta credinta pe toti i-ai inflacarat;
Bucura-te, cela ce in adunari, cu putere, adevarul ai vestit;
Bucura-te, cela ce randuiala calugareasca niciodata nu o ai parasit;
Bucura-te, ca in aspra infranare tot timpul ai vietuit;
Bucura-te, cela ce cu harul de sus, izvor de apa ai aratat;
Bucura-te, cela ce schitul de la Foltea l-ai ridicat;
Bucura-te, Cuvioase Visarioane, care eu mare ravna Ortodoxia ai aparat!

Condacul al 5-lea :

Avand in minte invatatura marelui Pavel, in toate zilele iti intareai trupul cu aspra infranare, Cuvioase Sofronie, si cu pilda vietii tale indemnai pe toti sa laude pe Dumnezeu si sa-i cante : Aliluia !

Icosul al 5-lea :

Pentru marturisirea dreptei credinte ai fost aruncat, Cuvioase Sofronie, in temnita Bobalna, de unde, dupa cumplite patimiri, iarasi ai iesit cu mila lui Dumnezeu si te-ai nevoit sa predici mai departe Crucea lui Hristos, bucurie facand celor dreptcredinciosi. Pentru care si noi te laudam, graind tie:

Bucura-te, Cuvioase Sofronie, ca pentru credinta, in temnita ai fost aruncat;
Bucura-te, ca prin accasta, sfintilor marturisitori ai urmat;
Bucura-te, cela ce, dupa iesirea din temnita, in partile Zarandului ai venit;
Bucura-te, ca si in Muntii Apuseni ravna credintei te-a calauzit;
Bucura-te, cela ce, pentru credinta ta, iarasi ai fost prins si legat;
Bucura-te, ca in temnita din Abrud cei rai din nou te-au aruncat;
Bucura-te, cela ce, dupa voia lui Dumnezeu, cu ajutorul credinciosilor din legaturi ai fost slobozit;
Bucura-te, ca la multe si mari multimi de credinciosi ai propovaduit;
Bucura-te, cela ce in pastrarea dreptei credinte pe frati i-ai intarit;
Bucura-te, ca prin fapta si cuvant necurmat pe Domnul ai preamarit;
Bucura-te, cela ce pe fratii tai, cu pavaza credintei i-ai intrarmat;
Bucura-te, ca nu de la tine, ci de la Domnul, tuturor ai predicat;
Bucura-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat!

Condacul al 6-lea :

Legatu-s-au cu juramant cei binecredinciosi in soboarele pe care le tineau, ca nu-si vor parasi dreapta credinta pe care au primit-o de la stramosi si ea vor ramane pururea fii binecinstitori ai Bisericii Rasaritului spre marirea lui Dumnezeu, cantand : Aliluia !

Icosul al 6-lea :

Vazind ca Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare este asuprita si prigonita, te-ai ridicat Oprea, cu inima viteaza, intru apararea dreptei credinte, neluand seama la primejdiile si chinurile care te asteptau. Pentru aceasta multimea dreptcredinciosilor te lauda, impreuna cu noi zicand tie:

Bucura-te, cela ce, plin de curaj, la capetenia tarii te-ai infatisat;
Bucura-te, ca despre nedreapta prigoana a fratilor tai i-ai cuvantat;
Bucura-te, cela ce ca un razvratitor de multimi ai fost defaimat;
Bucura-te, caci cu temnite si chinuri grele te-au amenintat;
Bucura-te, cela ce, pentru dreptate, pana la Viena te-ai ostenit;
Bucura-te, ca pentru legea strabuna si acolo te-ai nevoit;
Bucura-te, ca rugul ostenelilor tale adevarul a luminat;
Bucura-te, cela ce nadejdea intreaga intru Domnul ti-ai intemeiat;
Bucura-te, ca in tot timpul viclenia asupritoritor ai vadit;
Bucura-te, ca pina in sfarsit inselatoria lor nu te-a biruit;
Bucura-te, cela ce si a doua oara la Viena te-ai infatisat;
Bucura-te, ca, pentru dreptate, necontenit Domnului te-ai rugat;
Bucura-te, Mucenice Oprea, care cu mare ravna credinta ai aparat!

Condacul al 7-lea :

La inapoierea de la Viena, punindu-se la cale intemnitarea ta, Mucenice Oprea, te-ai oprit in Banat, impreuna cu preotul Moise, care te insotea. Si pe cand aici te aflai au venit la tine preotul Ioan din Poiana si Ianes din Gales, impreuna cu multime de credinciosi ca sa te roage sa mergi din nou la ocarmuitorii din Viena intru apararea dreptei credinte. Deci ai plecat iarasi la drum cu nadejdea nestramutata in Dumnezeul dreptatii Caruia Ii cantam : Aliluia !

Icosul al 7-lea :

Propovaduit-ai dreapta credinta cu mare indrazneala, Cuvioase Visarioane in partile Dobrei, Devei Orastiei, Balgradului si Salistei iar multimea care te asepta, insufletita de mari nadejdi si de bucurie duhovniceasea, iti aducea cuvenita cinstire, ca unui trimis al lui Dumnezeu. Pentru aceasta si noi, smeritii, laudandu-te, zicem tie :

Bucura-te, cela ce si pe cei din Sibiu sa-i incurajezi ai voit;
Bucura-te, ca multa mila ti s-a facut de ei, pentru cat au patimit;
Bucura-te, cela ce pe cale ai fost prins si tarat in judecata;
Bucura-te, ca nici macar o clipa cinstea nu ti-ai lasat-o plecata;
Bucura-te, cela ce hotarat credinta cea dreapta ai marturisit;
Bucura-te, caci cu limba inteleapta, adevarul le-ai descoperit;
Bucura-te, cela ce a prigonitorilor rea vointa, ai mustrat;
Bucura-te, ca la pocainta si pe aceia i-ai indemnat;
Bucura-te, cela ce ai mangaiat pe fratii tai in restriste si nevoi;
Bucura-te, ca si astazi din ceruri, esti alaturi de noi;
Bucura-te, cela ce cu pilda vietii tale, pe toti ai luminat;
Bucura-te, ca in patimiri si necazuri i-ai imbarbatat;
Bucura-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat !

Condacul al 8-lea :

Izvor de lumina si de dreapta credinta te-ai aratat, Cuvioase Visarioane, si facerile tale de bine peste toti s-au revarsat; iar noi lauda aducem Atotputernicului Dumnezeu si cantam : Aliluia !

Icosul al 8-lea :

In multe randuri, i-ai adunat pe credinciosi in jurul tau, Cuvioase Sofronie, si i-ai invatat sa tina cu tarie credinta ortodoxa cea primita de la parinti si sa fie gata cu totii pentru apararea adevarului. Pentru aceasta, cu evlavie te cinstim pe tine, zicand:

Bucura-te, ravnitor al asezamintelor apostolesti;
Bucura-te, pastorule darz al hotaririlor sobornicesti;
Bucura-te, al Bisericii dreptmaritoare slujitor adevarat;
Bucura-te, al Ortodoxiei noastre stramosesti, stalp neclatinat;
Bucura-te, cela ce pe potrivnici fara sfiala i-ai vadit;
Bucura-te, ca de dorul dreptatii si al credintei adevarate, pururea ai fost calauzit;
Bucura-te, cela ce, de la Duhul Sfant, adevarul tuturor ai grait;
Bucura-te, ca pe stinca dreptei credinte sufletele tuturor le-ai intarit;
Bucura-te, ca graiurile tale erau intocmai ca vartejul de foc ce se arata pe cale;
Bucura-te, ca sufletele credinciosilor, de pretutindeni se aprindea de dragostea catre Domnul la auzul propovaduirii tale;
Bucura-te, cela ce nadejdile credinciosilor nu le-ai spulberat;
Bucura-te, ca in necazuri pe toti credinciosii cu sarguinta i-ai imbarbatat;
Bucura-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat !

Condacul al 9-lea :

Adusu-Si-a aminte Dumnezeu de rugaciunle tale, Cuvioase Sofronie, pe care le-ai facut pentru intarirea dreptei credinte, pentru ca cei ce mai inainte fusesera smulsi din staulul Ortodoxiei iarasi au venit la sanul Bisericii mame, ca impreuna cu tine, care te afli in ceruri sa cante lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul al 9-lea :

Aparat-ai Mucenice Oprea cu multa tarie dreapta credinta inaintea ocarmuitorilor asupritori de la care cu staruinta ai cerut de atatea ori dreptate si libertatea credintei stramosesti pentru fratii tai asupriti. Dar ai fost prins, legat si aruncat in grea temnita unde pentru dreapta credinta ai suferit pana la moarte. Pentru aceasta, laudand cu evlavie patimirea ta muceniceasea, te fericim pe tine, zicand :

Bucura-te, stalpare prea aleasa a Bisericii noastre stramosesti;
Bucura-te, mladita buna si roditoare, care tuturor viata duhovniceasca rodesti;
Bucura-te, cela ce intocmai ca sfintii lupta cea buna ai luptat;
Bucura-te, ca de nimeni niciodata, nu te-ai lasat infricosat;
Bucura-te, cela ce a treia oara drumul Vienei ai luat;
Bucura-te, ca acolo o noua jalba cu hotarare ai infatisat;
Bucura-te, cela ce ai crezut cu tarie, ca, pana la urma, dreptatea va veni;
Bucura-te, cel ce ai fost incredintat ca libertatea va birui;
Bucura-te, ca talantul ce li s-a incredintat fara incetare l-ai inmultit;
Bucura-te, ca in toata viata ta, prin fapta, ai aratat rod insutit;
Bucura-te, cela ce cu gura ai marturisit adevarul fara sovaire;
Bucura-te, caci cu inimna ta ai crezut, in dreptatea celor ai tai, fara de indoire;
Bucura-te, Mucenice Oprea, care cu mare ravna credinta ai aparat !

Condacul al 10-lea :

Trimis ai fost in trei randuri cu jalba in cetatea imparateasca de la Viena, spre apararea dreptei credinte si inaintea stapanitorilor de acolo, cu hotarire neclintita, ai marturisit adevarul, aratand dragoste inflacarata fratilor tai intru dreapta credinta si impreuna cu ei cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul al 10-lea :

Mers-ai, Cuvioase Visarioane, propovaduind dreapta credinta, de la Sebes spre Sibiu, dar pe cale ai fost prins de cei ce cautau sa te piarda si ai fost dus legat, la capeteniile lor, unde, cu fata luminata de credinta ortodoxa, ai marturisit adevarul. Pentru aceasta si noi smeritii, te laudam, zicand tie :

Bucura-te, cela ce in fata prigonitorilor, cu curaj ai stat;
Bucura-te, ca prin hotararea ta cea buna pe toti ai infruntat;
Bucura-te, cela ce, nevoind sa te lepezi de dreapta credinta, in lanturi ai fost aruncat;
Bucura-te, ca in temnita din cetatea Devet pentru credinta ta, ai fost ferecat;
Bucura-te, cela ce si-n temnita din Timisoara ai stat;
Bucura-te, ca in infricosatoarea temnita din Kufstein, pana la moarte ai rabdat;
Bucura-te, cela ce cu cununa de mucenic ai fost incununat;
Bucura-te, ca prin statornicia ta in credinta, pilda vie tuturor ne-ai dat;
Bucura-te, cela ce pe fratii tai cu dragoste in toate i-ai mangaiat;
Bucura-te, ca in furtuna tuturor incercarilor prin care ai trecut, intru nimic tu nu te-ai clatinat;
Bucura-te, cela ce vrednic mucenic te-ai aratat;
Bucura-te, ca rasplata muceniciei tale ai aflat;
Bucura-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat !

Condacul al 11-lea :

In temnita de la Kufstein, chinuitoare patimiri ai indurat; si acolo, departe de cei iubiti ai tai, in mainile lui Dumnezeu, cu buna nadejde, sufletul ti-ai incredintat, iar acum esti impreuna cu mucenicii, cu sfintii si cu ingerii, cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul al 11-lea :

Preabunul Dumnezeu, ascultand rugaciunile tale, Cuvioase Sofronie, a inmuiat inimile capeteniilor care prigoneau pe dreptcredinciosii romani din Transilvania si i-a facut sa ingaduie acelora sa aiba episcopul lor. Pentru aceasta, lauda si multumita aducem lui Dumnezeu, iar pe tine cu evlavie te cinstim, zicand :

Bucura-te, cela ce cu graiurile tale ai dat tuturor imbarbatare;
Bucura-te, ca invataturile tale tuturor au fost spre luminare;
Bucura-te, cela ce in suferinte pe fratii tai i-ai mangaiat;
Bucura-te, ca in dragostea ta cea mare, pe toti ai imbratisat;
Bucura-te, cela ce in Transilvania, slujba ta pina la capat o ai dus;
Bucura-te, ca te-ai aratat slujiitor credincios Domnului Iisus;
Bucura-te, cela ce te-ai invrednicit a vedea rasplatita vechea suferinta;
Bucura-te, ca s-a dat pastor legiuit fratilor tai de credinta;
Bucura-te, cela ce mai departe, in cuviosie te-ai nevoit;
Bucura-te, ca mai tarziu, in Manastirea Argesului te-ai salasluit;
Bucura-te, ca si acolo fiind, gandurile tale mereu spre fostii tai pastoriti s-au indreptat;
Bucura-te, ca si la Arges totdeauna pentru ei, lui Dumnezeu te-ai rugat;
Bucura-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare ravna Ortiodoxia ai aparat !

Condacul al 12-lea :

Dupa osteneli indelungate si dupa vietuirea ta cea curata, Cuvioase Sofronie, ai ajuns la odihna cea vesnica si acolo, impreuna cu toti marturisitorii dreptei credinte si cu sfintii, te veselesti de-a pururea, cantand lui Dumnezeu, impreuna cu ei : Aliluia !

Icosul al 12-lea :

La usa bisericii din Saliste, mult intristata ta sotie, cu fata cernita, a stat multa vreme, plangad si asteptand intoarcerea ta. Dar n-ai mai venit, Mucenice Oprea, caci in temnita de la Kufstein ai patimit pana la moarte, iar fericitul tau suflet si-a luat zborul catre cer. Pentru aceasta, toata ceata dreptcredinciosilor te cinsteste cu laude, zicand tie :

Bucura-te, Mucenice Oprea, mare si zelos iubitor de Hristos;
Bucura-te, ca din calea pe care o ai ales, nu te-ai mai intors;
Bucura-te, cela ce dreapta credinta a poporului tau, mult ai iubit;
Bucura-te, ca pentru suferintele fratilor tai ai patimit;
Bucura-te, cela ce crucea lui Hristos pana la capat o ai purtat;
Bucura-te, ca inaintea Domnului celui bun, mult har ai aflat;
Bucura-te, cela ce uraciunea defaimarii nu te-a inmuiat;
Bucura-te, ca fagaduinta maririi desarte nu te-a clatinat;
Bucura-te, cela ce toate desfatarile lumii le-ai dispretuit;
Bucura-te, ca in rasplatirile cele ceresfi ai nadajduit;
Bucura-te, cela ce cununa muceniciei, la sfarsit, ai aflat;
Bucura-te, cela ce in ceata mucenicilor ai fost asezat;
Bucura-te, Mucenice Oprea, care cu mare ravna credinta ai aparat !

Condacul al 13-lea :

( acest condac se zice de trei ori )

O, fericita treime de sfinti marturisitori, Visarioane, Sofronie si mucenice Oprea, care cu multa indrazneala ati aparat credinta ortodoxa si crucea patimirii voastre ati dus-o pana la capat ! Fericiti sunteti ca Bunul Dumnezeu S-a milostivit de stradaniile voastre cele sfinte pentru credinta stramoseasca si a adus, pana in cele din urma, in staulul Bisericii romane, pe toti cei abatuti de la Sfanta Ortodoxie. Rugati-va neincetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desavarsirea acestei reintoarceri, pentru ca toti, un singur suflet avand si o singura credinta marturisind, sa cantam Preasfintei Treimi, impreuna cu voi : Aliluia !

O, fericita treime de sfinti marturisitori, Visarioane, Sofronie si mucenice Oprea, care cu multa indrazneala ati aparat credinta ortodoxa si crucea patimirii voastre ati dus-o pana la capat ! Fericiti sunteti ca Bunul Dumnezeu S-a milostivit de stradaniile voastre cele sfinte pentru credinta stramoseasca si a adus, pana in cele din urma, in staulul Bisericii romane, pe toti cei abatuti de la Sfanta Ortodoxie. Rugati-va neincetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desavarsirea acestei reintoarceri, pentru ca toti, un singur suflet avand si o singura credinta marturisind, sa cantam Preasfintei Treimi, impreuna cu voi : Aliluia !

O, fericita treime de sfinti marturisitori, Visarioane, Sofronie si mucenice Oprea, care cu multa indrazneala ati aparat credinta ortodoxa si crucea patimirii voastre ati dus-o pana la capat ! Fericiti sunteti ca Bunul Dumnezeu S-a milostivit de stradaniile voastre cele sfinte pentru credinta stramoseasca si a adus, pana in cele din urma, in staulul Bisericii romane, pe toti cei abatuti de la Sfanta Ortodoxie. Rugati-va neincetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desavarsirea acestei reintoarceri, pentru ca toti, un singur suflet avand si o singura credinta marturisind, sa cantam Preasfintei Treimi, impreuna cu voi : Aliluia !

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Icosul 1 :

Stalpare aleasa, din radacina sanatoasa, ai odraslit Visarioane si din pruncie ai invatat dreapta credinta. Chipul cel ingeresc l-ai luat asupra-ti din tinerete si viata cea ingereasca o ai urmat dupa cuviinta. Pentru aceasta si noi, smeritii, cu laude te cinstim, zicand tie :

Bucura-te, cela ce ai rasarit din parinti credinciosi vlastar ales;
Bucura-te, ca, din copilarie, pe urmele sfintior ai mers;
Bucura-te, cela ce, prin Sfantul Botez, harul dumnezeiesc ai primit;
Bucura-te, ca intru totul vrednic de sfintitul ierarh al carui nume ai purtat, toata viata te-ai dovedit;
Bucura-te, cela ce de tanar multe locasuri sfinte ai cercetat;
Bucura-te, ca din izvorul credintei ortodoxe din belsug te-ai adapat;
Bucura-te, cela ce si la Sfantul Mormant cu evlavie ai ajuns;
Bucura-te, ca acolo cu lacrimi fierbinti, de bucurie, ai plans;
Bucura-te, cela ce in lavra Sfantului Sava ai fost calugarit;
Bucura-te, ca de atunci si numele de Visarion tu ai primit;
Bucura-te, cela ce, toata viata, pe cararile curatiei ai umblat;
Bucura-te, ca totdeauna spre cele inalte ai cugetat;
Bucura-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare ravna Ortodoxia ai aparat;

si Condacul intai

Veniti, toti iubitorii de Hristos, la praznuirea fericitilor marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, care au slujit adevarului si au marturisit dreapta credinta si cinstind cu evlavie ostenelie lor si laudandu-i, asa sa zicem : bucurati-va, bunilor marturisitori si ravnitori ai adevarului!

Dupa aceea se citeste aceasta

RUGACIUNE

Prea alesilor Sfinti Marturisitori, Visarioane, Sofronie si Oprea, cu inima smerita si cu grai de lauda, cutezam a preamari pe Hristos-Dumnezeu, Cel ce v-a aratat pe voi preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, marirea Bisericii noastre. Si plecind genunchii, cu umilinta si negraita dragoste, rugaciune inaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelnice, credinta cea stramoseasca. Caci tu, Cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborat ca un arhanghel, cu glas de trambita dumnezeiasca, in mijlocul credinciosior, intarindu-i in dreapta credinta si viata ti-ai dat-o pentru Hristos. Si tu, Cuvioase Sofronie, neinfricat ai infruntat temnita si prigonirile pentru Hristos, calauzind turma cea binecredincioasa din Transilvania pe caile mantuirii si indrumand Biserica Donmului Hristos pe calea cea dreapta. Iar tu, Mucenice Oprea, cel prea osarduitor, iubind mai mult legea cea neschimbata a lui Hristos decat pe ai tai si decat insasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.
De aceea, voi toti, care ati odraslit din Biserica Ortodoxa transilvaneana si care acum va bucurati de cinstirea mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunile noastre si mijlociti pentru noi, inaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui in Treime preamarit ! Ocrotiti cu rugaciunile voastre turma cea dreptmaritoare, care va cinsteste ca pe niste stalpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului, ca sa intareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii in inimile tuturor, sa fereasca turma credinciosilor de toata reaua intamplare, ca intr-un glas si un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mantuitorul nostru. Privegheati si va rugati pentru noi ca izbaviti fiind prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mintii in toate clipele vietii noastre si sa fim neclintiti in dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.
Bucurandu-ne de dumnezeiasca marire la care v-ati inaltat si rugandu-ne voua, ca sa fiti mijlocitori inaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate, pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant, zicand: slava Tie, Dumnezeule Cel mare si minunat intru sfintii Tai in vecii vecilor, Amin !

Despre Pomelnic şi Acatist

pomelnic"Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta" (Luca23.42)

Mergând Duminica la Sfânta Biserică, bucuria şi mulţumirea noastră sufletească parcă nu este deplină dacă nu ducem (după posibilităţi), o mică jertfă la altar, înainte de a începe Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: un pomelnic, o prescură, una sau mai multe lumânări, smirnă, tămâie, cărbuni pentru cădelniţă, ulei pentru candele...

POMELNICUL

Dar ce este un pomelnic? Pomelnicul este o listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul în slujbe sau în rugăciuni. Termenul de pomelnic vine de la „a pomeni" - aducere aminte. Deci a pomeni - în ritualul creştin - înseamnă a rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios pentru a atrage harul lui Dumnezeu, pentru a căpăta iertarea păcatelor lui etc. în Noul Testament acest termen de pomenire este folosit de multe ori: 1. Atunci când în casă la Simon leprosul, femeia păcătoasă, a turnat mir pe capul lui Iisus şi El a zis: „Oriunde se va propovădui Evanghelia se va spune ce a făcut ea, SPRE POMENIREA EI" (Matei 26:13). 2. Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune: „Corneliu!... Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, SPRE POMENIRE, înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10:4-31). 3. Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: „POMENESTE-MĂ, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta "(Luca 23:42). 4. „Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? "(Evrei 2:6).

Read more...

Mirenii să nu uite că în lipsa unei rugăciuni comune în familie nu poate exista şi „biserica din casă"!

altFamilia, în calitate de biserică din casă, trebuie să stabilească o rugăciune comună, în care membrii familiei să se roage unul pentru celălalt. Rugăciunea comună a familiei se naşte din rugăciunile comune ale părinţilor şi din obişnuirea copiilor cu ele.

Atunci când copilul se roagă în faţa icoanelor şi de faţă sunt părinţii, unul din ei trebuie să urmărească rostirea corectă a rugăciunii şi pronunţarea desluşită a fiecărui cuvânt. Dacă se poate, părinţii pot să se roage în gând, pentru ca rugăciunea exterioară, lucrătoare, a copilului să ia forma rugăciunii fierbinţi interioare (a minții şi a inimii). În nici un caz părinţii nu-l vor corecta în același timp.

Read more...

Istoria Islamului

Islamismul, credinta musulmanilor constituie o tendinta dominanta in vietile multor popoare din OrientulCoranulMijlociu, vestul Asiei si nordul Africii. Impactul acestei credinte asupra lumii este deosebit de mare. In lumea zilelor noastre, Islamismul este religia care inregistreaza cea mai rapida crestere dintre toate religiile lumii.

Care este trecutul acestei religii? Constituie rapida ei raspandire o dovada a originii ei divine? Multi ar fi inclinati sa creada ca asa este, indicand chiar Scriptura pentru a le confirma presupunerea. Astfel, sfatul lui Gamaliel, "daca incercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar daca este de la Dumnezeu nu o veti putea nimici" (Fapte 5:33-39), este considerat inspirat fiindca, vedeti, Islamul nu s-a "nimicit", iar faptul ca cel ce a dat sfatul nu era un crestin, sau ca Duhul Sfant nu a vorbit prin el, este trecut cu vederea!

Read more...

Calendarul zilei

Calendar.pdf

Sfanta Evanghelie

Sfantul Apostol

Sf. Ioan Maximovitch

Sf. Ioan Maximovitch


Inchinarea la Sfintele Moaste ale Sfantul Ioan.

Holy Virgin Cathedral - 6210 Geary Blvd, San Francisco, CA 94121-1822

 

Cine este Sf. Ioan Maximovitch?

Citeste viata Sfantului

Ajuta Parohia

cruce aurie

  1. Rugandu-va pentru mantuirea membrilor si bunastarea ei.
  2. Devenind membru al parohiei.
  3. Devenind membru in Consiliul Parohial.
  4. Donand bani pentru fondul General sau pentru diferitele proiecte.
  5. Organizand Fundraisinguri.
  6. Organizand Ora de Cafea.
  7. Folosind programul eScrip.
  8. Cumparand produse de la magazinul bisericesc.
  9. Cumparand online prin portalul parohiei.
mod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_counter
mod_vvisit_counterAzi1068
mod_vvisit_counterIeri1700
mod_vvisit_counterSaptamana Acesta9847
mod_vvisit_counterSaptamana Trecuta11034
mod_vvisit_counterLuna Acesta35598
mod_vvisit_counterLuna Trecuta43248
mod_vvisit_counterIncepand cu 09/27/2013511703

We have: 13 guests online
Today: Oct 20, 2014

Caritate Ortodoxa

I.O.C.C.

IOCC, in the spirit of Christ’s love, offers emergency relief and development programs to those in need worldwide, without discrimination, and strengthens the capacity of the Orthodox Church to so respond.

Site-uri Ortodoxe

razboi intru cuvant

crestin ortodox

Ortodoxia.md

Ortodox Radio-TV

Ancient Faith Radio

Trinitas TV

radio trinitas

ortodox radio

Site Login